Iacob Onisia (partea I)

Scenariu de film — dramă

Scenariul „Iacob Onisia”, inspirat din nuvela–reportaj „Moartea lui Iacob Onisia”, de Geo Bogza, l-am scris în 1975, „la comanda” prietenului meu, regizorul Leonard Popovici, care la data aceea se apropia de momentul absolvirii Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.

Nu-mi dau seama cum ar fi putut un student să realizeze un film atât de complicat şi de costisitor, oricât de mult ar fi simplificat scenariul. Cert este însă că, la un moment dat, când scenariul era aproape gata, prietenului meu i s-a sugerat din partea conducerii IATC că nu-i momentul potrivit să se prezinte cu un asemenea film deoarece Geo Bogza a căzut în dizgraţia regimului. Rezultatul a fost că, neîmpăcându-mă cu gândul de a fi muncit în zadar, am terminat de scris scenariul, după care am luat promovarea lui pe cont propriu, deşi de la aşa-zisele case de filme din România n-aveam prea multe aşteptări.

Am bătut pe la uşile a trei dintre cele patru case de filme existente la vremea aceea, începând din 1978, cu o primă variantă şi continuând cu a doua variantă, cea finală, care a fost gata în 1982.

Am început prin a propune scenariul Casei de Filme III, în decembrie 1978, la care am primit răspuns negativ în mai 1979. Apoi l-am propus încă o dată aceleiaşi Case, în varianta a doua, în aprilie 1983, propunere soldată cu o promisiune incertă, în decembrie acelaşi an, de includere a filmului în planul „fără garanţie” pe 1987.

În aprilie 1980 am propus scenariul Casei de Filme I, care timp de doi ani n-a binevoit să-mi dea niciun răspuns. Am revenit cu varianta a doua, în august 1982, la care am primit răspuns negativ în ianuarie 1983.

Casei de Filme V i-am făcut propunerea în septembrie 1985. Nu am primit niciodată răspuns. (Din câte ştiu, o casă de filme II nu exista, sau era idle, cum am zice astăzi.)

Orice autor care se încumeta să aibă relaţii cu instituţiile culturale ale vechiului regim, trebuia să se aştepte la tot felul de reacţii, unele din domeniul absurdului. Evident, ofertele mele cu „Iacob Onisia” au stârnit asemenea reacţii.

Relaţia cea mai apropiată de normalitate am avut-o cu Marina Constantinescu (altă M.C., nu „vedeta” de televiziune din ultimii ani: e vorba de o simplă coincidenţă de nume), producător delegat la Casa de Filme I, cu care am avut o scurtă discuţie în ianuarie 1983. M.C. mi-a spus că i-a plăcut „Iacob Onisia”, că — citez — „e un lucru frumos”, dar că „regula e să facem filme de actualitate şi la preţuri cât mai mici”. De aceea e de preferat ca filmările să se realizeze în Bucureşti sau în imediata vecinătate ca să nu fie nevoie de cheltuieli de deplasare cu echipele etc. Or, „Iacob Onisia” nu se putea turna decât acolo, departe, în mină. Şi anume iarna. Vorbindu-mi franc, M.C. a fost de părere că un anonim (cazul meu) are foarte puţine şanse să pătrundă în „tagma oarecum închisă” a scenariştilor, şi că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face ar fi să găsească un regizor căruia, plăcându-i scenariul şi luându-şi el răspunderea că ar putea să scoată un film bun, ar putea astfel să se impună.

„Pe fond” (dar nu numai) am avut la începutul lui decembrie 1983 o discuţie cu Dumitru Matală, directorul Casei de Filme III. Obiecţiile pe care mi le-a adus D.M. au frizat, cele mai multe din ele, cum spuneam, absurdul.

Întreg şirul întâmplărilor din scenariu — a considerat D.M. — conduce către un deznodământ, către o pedeapsă despre care nu se ştie de ce o primeşte eroul principal. Altfel spus, lipseşte latura „socială”. (Asta deşi — adaug acum —, soarta tragică a eroului are o evidentă justificare estetică în scenariu, nu şi în nuvela lui Bogza, şi anume ambiţia necorelată cu statutul social al eroului, de a se realiza exclusiv prin forţe proprii, desolidarizându-se de ai săi de o manieră mult prea categorică.) Accidentul căruia îi cade victimă Iacob Onisia — şi-a început D.M. seria de obiecţii absurde — se întâmplă datorită întreruperii lucrului la mină de Crăciun. „Ce-or să spună minerii de azi, care n-au vacanţă de Crăciun, aflând că în ’36 aveau!” Altă obiecţie: „David [un personaj din scenariu, caracterizat de mine drept „simpatizant al minerilor”] n-ar trebui să acţioneze spontan ci ca «trimis» al partidului. Căci pe vremea aceea exista un partid! Eu nu pot să fac abstracţie că în ’36 exista un partid comunist!” m-a înştiinţat D.M. cu o voce fermă. Apoi, „I.O. n-ar trebui să se uite cu jind la petrecerea de la vila din marginea Petroşanilor. El trebuie să rămână miner! Să aspire la o condiţie mai bună, da. Dar nu să aspire la clasa cea mai de sus! Asta îl anulează ca personaj! Privind petrecerea, cel mult ar trebui să murmure indignat: «Mama lor de îmbuibaţi!»” Apoi: „Replica «Noi românii avem de toate, numai disciplină nu» ar trebui să dispară!” „Chiar dacă o rosteşte un personaj negativ?”, am obiectat eu. „Chiar dacă! Cum am putea spune pe faţă una ca asta?” „Până şi beţia lui I.O. ar putea fi privită cu ochi nebinevoitori astăzi, când [mai în glumă, mai în serios] acţionează Decretul 401 privind disciplina la locul de muncă.” „Scena de «dragoste» dintre I.O. şi soţie iarăşi n-are ce căuta. În filmele româneşti de astăzi aţi mai văzut scene de dragoste?” Îi răspund că da. Ba chiar unele dintre ele de-a dreptul groteşti, cum ar fi scena dintre „şeful” Proca şi nevastă-sa, din „Croaziera” lui Daneliuc. Sau scena de dragoste din „Fructe de pădure”, filmul regizat de Alexandru Tatos. Sorin Stanciu [redactor (?) la Casa de Filme], de faţă la discuţie, intervine: „De-aţi şti dumneavoastră cum a fost la început scena aceea din «Fructe de pădure», şi ce-a mai rămas din ea!” Iar D.M. se grăbeşte să întărească, spunând despre „Croaziera”: „Aparţine unei alte epoci.” Îmi exprim nedumerirea: „Cum, unei alte epoci! Doar l-am văzut acum vreo trei luni.” „Da, dar a fost făcut acum trei ani!”

Rezumând, D.M., fără a contesta prin vreuna din obiecţiile sale valoarea artistică a scenariului, mi-a dat de înţeles că ar trebui să înţeleg situaţia... Aşadar, fără nici o promisiune fermă, scenariul a rămas în atenţia Casei, cu perspectiva să intre în plan în ’87, în cel mai bun caz ’86, de se va întâmpla să „cadă” în acel an vreunul din scenariile aprobate.

Un scurt episod a existat, totuşi, legat de Casa de Filme IV, la finalul periplului meu cu scenariul „Iacob Onisia” pe la casele de filme româneşti din epocă. Îmi amintesc de o foarte scurtă discuţie cu directorul acestei case, Radu Stegăroiu, care, fără ca oferta mea să fi fost înregistrată oficial, m-a înştiinţat că nu-i cazul să ne mai pierdem vremea cu ea deoarece exista o „comandă”, venită din partea „organelor de partid”, pentru un film cu acest subiect, care să fie realizat anume de Mircea Daneliuc. Probabil — adaug acum — în compensaţie pentru marginalizarea regizorului după ultimul film al acestuia, „Glissando”.

Şi asta a fost tot. Cum se ştie, Mircea Daneliuc a făcut filmul „Iacob”. Iar cu scenariul meu, total diferit de al său, tot ce pot să fac astăzi, după 30 de ani, este să-l prezint aici, pe blog.

PERSONAJELE

Iacob Onisia, miner, 35 de ani

Maria, soţia sa, 29 de ani

Copiii Onisia:

Matei, 8 ani

Petre, 5 ani

Anişoara, 2 ani şi jumătate

Prieteni ai lui Iacob Onisia:

Sava

Damaschin

Berindan

David, simpatizant al minerilor

Palade, inginer-şef la mina din Aninoasa

Călinescu, inginer de sector

Cârciumarul

Proprietăreasa

Portarul

Şoferul de taxi

Maistrul de la Aninoasa

Maistrul de la Petrila

Mineri

Şi alţii

Aninoasa, judeţul Hunedoara, duminică 25 octombrie 1936, pe înserat. Minerul Iacob Onisia împreună cu familia sa, îmbrăcaţi cu toţii în haine de duminică, cam scorţoase şi prost croite, dar de care ei se mândresc, au ieşit la plimbare. Păşesc în jos pe o străduţă povârnită, îndreptându-se către strada principală. Onisia o ţine în braţe pe Anişoara, iar alături păşeşte feciorul său cel mare, Matei. Înaintea lor merge Maria, ţinându-l de mână pe feciorul cel mijlociu, Petre.

MARIA (se întoarce din mers către Onisia, zâmbind): Aşa-i că s-a făcut tare grea?

ONISIA (către Anişoara): He-he! O fi Anişoara grea... (Încordându-şi braţul drept.) ...Da’ ia pune mâna aicea!

ANIŞOARA (care cunoaşte „jocul”, atinge cu degetul bicepsul lui Onisia): Unde, aicea?

ONISIA: Acolo, acolo!... Pune mâna. (Apăsând ceva mai tare, Anişoara se preface că muşchiul elastic al lui Onisia îi face degetul să sară cât colo.) Ei!... Cum e?

ANIŞOARA: Lemn!

MARIA (râzând ca de o gafă): Doamne fereşte! Bate-n lemn!

ANIŞOARA (corectându-se, fâstâcită): Piatră!

ONISIA: Aşa, da!

MATEI şi PETRE (repezindu-se să pipăie bicepsul lui Onisia): Să văd şi eu! Să văd şi eu!

ONISIA: Ia! ia! Căraţi-vă de-aicea!

MARIA: „Dă-i un deget lui Ivan...”

PETRE: „...Ţi se suie pe divan”!

MARIA (lui Petre): Păi da. Aşa faceţi voi.

ANIŞOARA: Cum adică, „bate-n lemn”?

ONISIA (Anişoarei): Tu stai să-i asculţi pe nepricopsiţii ăştia?... Vorbesc în dodii!

ANIŞOARA: Da’ de ce să bat în lemn? (Loveşte cu pumnul în bicepsul lui Onisia.)

ONISIA: Hei, hei!... Păi aşa ne-a fost vorba? Ăsta-i lemn?

ANIŞOARA: E piatră!

ONISIA: Păi atunci?

ANIŞOARA: Da’ de ce să bat în lemn?

ONISIA: Nu tu.

ANIŞOARA: Da’ cine?

MARIA: Iacob, nu mai zăpăci copilul! (Anişoarei.) Aşa e o vorbă, Anişoară. Baţi în lemn ca să nu vină nenorocul.

ONISIA (Anişoarei): Tu ai priceput ceva? (Anişoara clatină din cap.) Nici eu. Prostii! Pierdere de vreme! Adică de ce să baţi în lemn? Ce, coana Belea se sperie de-atâta lucru? (O priveşte întrebător pe Anişoara, care clatină din cap ca să-i facă pe plac.) Da’ dacă pui mâna pe-o jordie şi-o croieşti pe spinare, să vezi atuncea ce-o mai ia la sănătoasa... coana Belea! (Anişoara râde cu poftă, Maria şi Petre schimbă între ei o privire complice, zâmbind amuzaţi. Anişoarei.) Ei, dom’şoară, nu mai vrei şi...? (Cu două degete, aproape de nasul fetiţei, Onisia sugerează mersul pe jos; Anişoara clatină din cap.) Păi, sigur! Ce, eşti proastă să vrei?

MARIA: Iacob, mai las-o şi jos. Prea se-nvaţă cu nărav.

ANIŞOARA: Vreau călare!

ONISIA: Adică, după ce că nu vrei pe jos, tu vrei să te cocoţi încă şi mai sus! (Anişoara încuviinţează râzând.) Bine! O-nghit şi p-asta. (O ia în cârcă.) Dacă vrei mai sus, te descurci singură.

Cei cinci Onisia trec printr-o grădiniţă publică. Matei şi Petre se opresc şi privesc cu jind la câţiva copii care se întrec pe biciclete în jurul unui rond de flori. Iacob Onisia, cu Anişoara în cârcă, îi aşteaptă. Unul din copii trece ţanţoş pe bicicletă foarte aproape de băieţii lui Onisia, imitând zgomotul motocicletei. În cele din urmă, Onisia îşi pierde răbdarea.

ONISIA: Matei! Petre! Haideţi! (O porneşte înainte.)

Cei doi băieţi îl ajung din urmă şi păşesc toţi trei alături, adânciţi în gânduri. Din când în când, Onisia le aruncă câte o privire încruntată. Acelaşi schimb de priviri cu Maria. Cu toţii sunt parcă înţeleşi că deocamdată nimeni nu trebuie să aducă vorba de biciclete.

Dintr-un loc aflat nu departe de strada principală, se vede, la marginea cealaltă a orăşelului, peste dealuri, în lumina soarelui ce apune, o porţiune din linia funicularului. Matei priveşte corfele, care lunecă încet.

MATEI: Tată, te-ai suit vreodată în corfă?

ONISIA: Ce, eşti prost, mă! Funicularul nu-i pentru oameni.

MATEI: Ştiu, da’... mă gândeam că...

ONISIA: Ia nu te mai gândi atâta! Să nu te-apuce durerea de cap.

MATEI: Eu m-aş sui.

ONISIA: Ce vorbeşti, mă! Chiar aşa? Păi, cu pantalonii ce faci? (Maria izbucneşte în râs.)

MATEI: Care pantaloni? (Mariei.) De ce râzi, mamă?

ONISIA: Măi băiatule! Bagă-ţi minţile-n cap. Tu ştii pe la ce înălţime trece linia?

MATEI: Păi, nu-i chiar aşa de sus.

ONISIA: Mă, nu te repezi cu vorba! Mai bine întreabă, dacă nu ştii... Unde nu-i sus? Acolo pe dealuri?... Da’ ia vezi tu mai departe cum e!... Ia-o la picior pe lângă cablu. Da’ nu chiar pe dedesubt... că mai pică din când în când câte-un bulgăr. Şi-i păcat de aşa o scăfârlie deşteaptă ca a ta!... Ia-o aşa, mai pe de lături... încolo, către Petrila... într-o zi, când o să fii în vacanţă, la vară... Şi uite-te-n sus, cam pe unde e Dâlja, înainte s-ajungi la Jiu... Un pilon e pe-un deal şi ălălalt taman la dracu-n praznic, pe alt deal. Te uiţi în sus şi abia dacă vezi cablul, ca un fir de aţă... De-acolo şi pe-un înger îl apucă ameţeala când se uită-n jos din corfă!

MATEI (rămâne o clipă pe gânduri): Nu mă uit în jos.

ONISIA: Da’ parcă te rabdă inima să nu te uiţi!... Hăul te-atrage, măi băiatule. Te-apucă tremuriciul, cu corfă cu tot. Şi-atuncea să te văd ce faci cu pantalonii!

MATEI: N-a fost nimenea cu funicularul de la un cap la altul?

ONISIA: Ba da. Controlorul de linie. Da’ el e deprins. Asta-i e meseria. Pentru cine nu-i deprins e moarte curată.

MARIA: Ia nu mai vorbiţi de prăpăstiile astea! Mă ia cu frig când v-aud.

MATEI: Mie nu mi-e frică. Am să mă fac controlor de linie.

ONISIA: Te faci, pe dracu’! Nu oricine-i bun de-o meserie ca asta.

MATEI: Matale ţi-ar fi frică?

ONISIA: Mie? (Privind în depărtare.) Trebuie să fii din altă plămadă... Hai mai bine să ne vedem de drum.

Cei cinci Onisia o pornesc mai departe.

Strada principală. Lumini. Vitrine. Multă lume. Trecători cunoscuţi, cu care Iacob Onisia şi Maria se salută.

ONISIA: Gata, Anişoara. Jos. Lumea o să creadă c-ai uitat să mergi. (Punând-o jos.) Hop-aşa!... Simţi ace?

ANIŞOARA: Puţin.

ONISIA: Scutură-ţi picioarele. (Anişoara îşi scutură picioarele, cam stângace, stârnind râsul celor doi băieţi.) Aşa... (Băieţilor.) Ce râdeţi, mă? Mai acum vreo trei–patru ani făceaţi şi voi la fel.

MATEI: Când mă luai la meci.

ONISIA: Păi da. Mă călăreai două mitane.

MATEI: Numai unul. În mitanul doi ne dădeau drumul înăuntru.

ONISIA: Şi ce, un mitan e puţin? (Răspunzând salutului unui cunoscut.) Noroc, Lascăre.

MATEI: Şi pe mine m-ai luat la meci.

ONISIA: Şi pe tine, mă zvârlugă. Numai cine n-a vrut nu m-a călărit! Eu pe alţii, mai puţin.

MARIA: Las’ că la bătrâneţe vă schimbaţi locurile.

ONISIA: La bătrâneţe... Mulţi mineri bătrâni ai văzut tu la viaţa ta? (Salutându-l pe un cunoscut, care trece împreună cu soţia.) Noroc, Macovei. Sărut mâna, doamnă.

MACOVEI: Noroc, noroc, Onisia. (Mariei.) Sărut mâna... La plimbare?

ONISIA: Cu toată ceata.

SOŢIA LUI MACOVEI: S-a făcut mare Anişoara.

MARIA: A crescut, slavă Domnului.

MACOVEI: Aţi scăpat de griji.

ONISIA: De griji nu scapi nicicând.

MACOVEI: Asta cam aşa e. Moartea vine într-o zi şi te scapă de toate... Seara bună, noroc, s-auzim de bine. Trece mai departe.)

MARIA: E cam într-o ureche Macovei ăsta al tău. Mai bine griji decât...

ONISIA: Femeie, tu nu eşti chiar proastă.

MARIA: Că, doar, m-ai luat tu!... Uite-l şi pe prietenul tău.

ONISIA: Care prieten?

MARIA: Sava. (Sava i-a zărit şi se apropie.)

SAVA (se opreşte): Seara bună. Noroc, Onisia.

MARIA: Bună seara.

ONISIA: Noroc, Sava. Singur?

SAVA: Ai mei îs plecaţi pân’ la Petrila, la cumnată-mea. Voi ce mai faceţi?

ONISIA: Am ieşit să luăm o gură de aer.

SAVA: Mergem să bem o halbă la Trandafir?

ONISIA: Ştiu şi eu... E păcat de vremea asta.

SAVA: Da... e frumos. Sfârşit de octombrie, şi parcă zici că-i vară.

ONISIA: Ţie-ţi convine, Sava. Eşti singur, ce-ţi pasă? Da’ noi suntem cu ăştia mici.

SAVA: Da, da... Ei, poate altă dată. (Dă să plece. Răzgândindu-se.) Măi Onisia... da’ nici tu nu vrei să vii? N-am mai fost la o halbă de astă-primăvară. Te-o lăsa Maria... că doar nu stăm mult, numai o juma’ de ceas.

ONISIA: Da’ ce?... Eu tre’ să cer voie de la nevastă? Aşa mă ştii tu pe mine, măi Sava?

SAVA: Ei!... În ziua de azi femeile au început să aibă şi ele drepturi.

ONISIA: Ce drepturi? Muierea să-şi vadă de treaba ei!

SAVA: Mâine-poimâine o să-nceapă să facă şi politică.

ONISIA: Atâta ar mai lipsi! Ne ducem de râpă!

MARIA: Sava, de câte ori ne-ai ieşit tu-n cale s-a-ntâmplat câte-o belea.

ONISIA (lui Sava): Uite, vezi! Ai ajuns şi piază-rea! Mai ziceai să facă politică! Păi muierea nu crede decât în semne! (Dând să pleca cu Sava.) Hai la Trandafir!

MARIA: Iacob, mâine intri-n schimbu-ntâi.

ONISIA: Şi ce dacă? N-ai auzit? Stăm o juma’ de oră şi gata. O halbă! Numa’ cât ce-ajungeţi pân’ la dugheana lui Vărzaru şi-napoi, şi gata-s şi eu. (Scoţând portofelul.) Intraţi la Turcu şi mâncaţi şi voi câte-o prăjitură. (Îi dă Mariei bani.)

MARIA: Să trecem pe la cârciumă după tine?

ONISIA: Lasă, mai bine luaţi-o către casă. V-ajung eu din urmă. Hai, Sava. (Pleacă împreună cu Sava.)

Cârciuma lui Trandafir. Lume multă. Fum. Gălăgie. Un bărbat (David) se strecoară printre mese, căutând un loc. Se opreşte la masa unde s-au aşezat Onisia şi prietenul său Sava, fiecare cu câte o halbă.

DAVID: Îmi daţi voie să stau la masa voastră?

SAVA: Cum să nu, poftiţi. (Onisia îi aruncă lui David o privire nu tocmai prietenoasă.)

DAVID (îşi apropie un scaun; fără a se aşeza încă, lui Sava): Nici prietenul dumitale n-are nimica împotrivă?

ONISIA (destul de ursuz): N-are nimica împotrivă. (Îşi trage halba mai aproape.)

DAVID (aşezându-se): Mulţumesc. (Cârciumarului, care trece prin apropiere.) O halbă, te rog. (Îşi scoate pachetul cu ţigări şi chibriturile.)

SAVA (lui David, după o scurtă pauză): Parcă v-am mai văzut pe undeva.

DAVID: Tot ce se poate. Sunt din Petroşani.

SAVA: Miner?

DAVID: Nu. (Îi întinde lui Sava pachetul cu ţigări): O ţigară?

SAVA: Mulţumesc. (Ia o ţigară. David îi întinde lui Onisia pachetul cu ţigări.)

ONISIA (ursuz): Nu.

DAVID (îi dă lui Sava să aprindă, apoi îşi aprinde şi el): Am mai fost pe la Aninoasa de vreo câteva ori.

SAVA (cu subînţeles): Noaptea? (Râde.)

DAVID: Ziua.

SAVA (după o scurtă pauză): Lucraţi la Direcţia Minelor?

DAVID: Am lucrat şi pe-acolo. (Cârciumarul îi aduce halba şi i-o pune pe masă.) Mulţumesc.

CÂRCIUMARUL: Cum o mai duci, Onisia? Nu prea-mi faci vânzare de-o vreme-ncoace.

ONISIA: Las’ că-ţi fac alţii.

CÂRCIUMARUL: Ei! Nu strică să-ţi mai speli gâtlejul când şi când după atâta praf.

ONISIA: Am eu cu ce să-l spăl.

CÂRCIUMARUL (ironic): Cu apă? (Râde.) Sau te pomeneşti c-ai dat vreo lovitură şi ţi-ai umplut beciul!... Ei, ce să-i faci, se descurcă fiecare cum poate. (Pleacă.)

SAVA (după o scurtă pauză, lui David): Vasăzică ai lucrat şi pe la Direcţie...

DAVID: De fapt, îs născut aicea, la Aninoasa.

SAVA: Zău? Pesemne că d-aia îmi pare că te cunosc.

DAVID: Nu cred. Ai mei s-au mutat de mult. Înainte de război. Eram de-o şchioapă pe-atuncea. (Ridică halba.) Noroc.

SAVA şi ONISIA: Noroc. (Beau toţi trei.)

SAVA: Dar... numele care ţi-e?

DAVID: David.

SAVA: Aha... Pe mine mă cheamă Sava. Şi pe el, Onisia.

DAVID: Îmi pare bine.

SAVA (după câteva înghiţituri): Bună berea. Te spală pe dinăuntru, vorba lui Trandafir. Te spală de toate păcatele.

DAVID: Ai multe?

SAVA: Ca fiecare... Mai trec pe lângă câte-un cerşetor şi mă fac că plouă... Şi la biserică... Nu i-am mai călcat pragul de vreo două’şcinci de ani!

DAVID (ironic): Mare păcat!

SAVA: Da!... D-aicea mă duc drept în iad! Că tot seamănă c-o mină! Păi Dumnezeu, cu ăştia ca noi nici nu-şi pierde vremea! „A — zice — a lucrat în mină! Păi ce să-l mai judecăm! Înseamnă că-i obişnuit! Ce mi-e cărbunele, ce mi-e smoala! Negre-s amândouă! La smoală cu el!”

DAVID: Păi dacă aşa judecă Dumnezeu, înseamnă că ăi de lucrează pe la mori îs mai norocoşi! (Un miner de la o masă învecinată, care a auzit, râde cu poftă.) Că doar îs albi din cap până-n picioare. Ca nişte îngeraşi!

MINERUL DE LA MASA ÎNVECINATĂ: Da’ cum rămâne cu ăi de nu s-aşează pe ei nici făină, nici praf de cărbune? P-ăia cum îi judecă Dumnezeu?

AL DOILEA MINER (de peste două mese): Ehei! P-ăia îi judecă după alte legi!

AL TREILEA MINER: Dac’or fi legi tot ca şi pe la noi...

PRIMUL MINER: Păi ce, la noi îs legi? Unde-s legile, că n-am văzut niciuna!

AL DOILEA MINER (ironic): Cum să nu! Legi câte vrei!... Săptămâna, şi legea!... „Contracte colective”... „Ziua de muncă de opt ore”... „Sărbători legale”... „Femeile şi minorii”... Domnu’ Tătărăscu lucrează din zori şi până-n noapte!

AL PATRULEA MINER: Munceşte până cade-n brânci! Când ajunge acasă, nevastă-sa se repede cu ligheanu’ şi-l spală pe picioare!

AL CINCILEA MINER (celui de-Al patrulea miner): Ce, ţi-e necaz că nu face şi nevastă-ta la fel? Păi ce, măi Oprişane, tu munceşti? Toată ziua te lăfăi în abataj! Eşti leneş, măi Oprişane, de-ţi pute pământul sub picioare!

DAVID: Mda. E şi asta o teorie. Ei ne socotesc leneşi. Cică trăim prost fiindcă nu suntem în stare de nimica. Unii îs deştepţi şi trăiesc bine. Alţii îs proşti, ca noi, şi trăiesc prost. Simplu ca bună ziua!

PRIMUL MINER: Că suntem proşti, asta-i foarte adevărat. Ne-au înhămat la car şi noi tragem. Ăia deştepţii doar stau şi se uită: „Hm! Parcă-i prea uşor pentru proştii ăştia! Ia să mai aruncăm deasupra un buştean!” Şi mai aruncă un buştean. „Merge? Merge! Păi, dacă merge, ia să mai aruncăm noi un buştean!” Şi-l aruncă şi p-al doilea! Şi tot aşa!... „Merge? Merge!” Luni au fost daţi afară de la noi unşpe mineri. Şi? A doua zi ne-am dus frumuşel la lucru! „Bună ziua”... „Bună ziua”... „Cum o mai duceţi?” „Mulţam, bine”... Al dracu’ de bine! Mai trebuie o pâine-n casă?... Păi de ce! Ăştia proştii poa’ să mănânce şi una singură. S-o rupă-n şapte!

AL ŞASELEA MINER (dintr-un colţ al cârciumii): Sau în zece! Noi suntem zece în casă!

SAVA: Şi tu stai şi bei!

AL ŞASELEA MINER (lui Sava): Parcă tu ce faci!

SAVA: Păi nu suntem zece. Numa’ patru!

AL ŞASELEA MINER: Atuncea, ia-ţi trabuce, dacă n-ai ce să faci cu banii! Du-te la Govora! Ia-ţi cameră cu baie şi mănâncă pui cu mujdei!

PRIMUL MINER (înfierbântat): „Merge? Merge!... Ia mai puneţi-i un buştean!”... Şi proştii trag la jug! Domnu’ Palade se pricepe al naibii de bine să dea din clănţău!... „Tre’ să-nţelegeţi, oameni buni! Cureaua mai are o gaură! Ultima! De ce să stea nefolosită taman gaura aia?” „Dom’ inginer-şef, să vedeţi, noi nu mai putem!”... „Păi de ce n-aţi zis, oameni buni? Ionescule, ia mai dă tu la caii ăştia un braţ de fân! Ca să tragă mai cu putere şi domnii mineri să se hodinească!”

AL TREILEA MINER: Ehei, caii o duc bine! Mănâncă pe săturate. Nimenea nu-i dă afară.

AL DOILEA MINER: Numa’ când nu mai îs buni de nimica.

PRIMUL MINER: Păi cu noi cum e? Nu tot aşa? Nu mai eşti bun? Afară! Slavă Domnului, îs destui flămânzi afară la poartă! Pe alese!... „Ăsta, nu, că are un picior mai scurt, parcă... Ăsta, nu, că are nasul cam strâmb... Ăsta, nu, că are... gura cam mare!”...

AL ŞAPTELEA MINER: Păi vezi că şi tu ai gura cam mare!

AL ŞASELEA MINER: Pesemne că încă n-au băgat de seamă!

AL ŞAPTELEA MINER: Altminteri, ţi-o cos ei numaidecât! (Sare în picioare şi mimează coaserea gurii, după care începe să scoată sunete nearticulate, ca de mut, stârnind hazul celorlalţi.)

DAVID (după ce încetează râsul): Eu am avut un frate. Acuma e-aicea... la cimitir. „David Leontin... 1902–1925”. Aşa scrie pe cruce. „Odihnească-se-n pace”... L-au împuşcat în ’25, după „Legea Mârzescu”... Aşa că, vedeţi, au ei cu ce să ne coasă gura. Chiar şi cu gloanţe.

AL PATRULEA MINER (după câteva clipe de tăcere): Da’ ce-a făcut fratele matale?

DAVID: Nu l-a lăsat pe Mârzescu să „se odihnească-n pace”... Vorbea pe la întruniri.

AL PATRULEA MINER (cam neîncrezător): Cum, chiar aşa, să-l omoare pentru atâta lucru?

DAVID: Nu „chiar aşa”... Domnilor, e un truc vechi de când lumea. L-au trimis la altă închisoare, şi pe drum l-au împuşcat: încercare de fugă de sub escortă!... Douăştrei de ani avea!... Şi, de mă credeţi ori nu, n-a făcut decât ce v-am spus: a vorbit pe la vreo câteva întruniri. Exact ce vorbim noi aicea. Nimic mai mult.

AL OPTULEA MINER: Păi nici la noi n-ar fi de mirare să fi dat cineva fuga la Smărăndache, să-i dea de ştire. Parcă-l văd cum intră pe uşă, cu pălăria trasă pe ochi. De n-or fi găsit pe vreunu’ nou. Că mereu se găseşte câte unu’ nou.

CÂRCIUMARUL (cam speriat): Domnilor, restaurantul meu nu-i sală de întruniri politice! Duceţi-vă la „sediul” vostru şi acolo puneţi la cale tot ce vreţi. Vă rog! N-aveţi decât să faceţi acolo revoluţie!

AL TREILEA MINER: Ce revoluţie, măi Trandafir! Ce te-ai speriat aşa? Păi tu nu ştii că românul, decât să facă revoluţie, mai bine îşi varsă năduful la cârciumă?

CÂRCIUMARUL: N-aveţi decât să vă vărsaţi năduful unde poftiţi! Eu n-am chef să-mi închidă poliţia restaurantul.

AL DOILEA MINER: Pfui! „Restaurantul”! Auzi, al dracu’ restaurant! Să mori de râs, nu alta!

DAVID: Dacă şi la Anina or fi fost mulţi... (Arătând spre Al treilea miner) ca dumneata, sau... (Cu un semn către Onisia, care priveşte pe fereastră.) care să nu scoată nicio vorbă, nu făceau nicio scofală acum un an. Sau acum doi ani.

PRIMUL MINER: Păi de! Pe-acolo or fi şi niscaiva bărbaţi. Aicea... te uiţi în jur şi vezi numa’ muieri! Muieri siluite! De-o parte ţipă, de-altă parte le place!

AL TREILEA MINER: Ia mai ţine-ţi fleanca! I-o fi plăcând lu’ nevastă-ta!

PRIMUL MINER (dând să se repeadă la Al treilea miner): Poate vrei să-ţi mut fălcile! (Cei de la masă îl reţin.) Mă scârnăvie! Târfă o fi nevastă-ta! (Al treilea miner sare la bătaie. Se iscă zarvă. O halbă de bere se răstoarnă.)

CÂRCIUMARUL: Domnilor, fără scandal în restaurantul meu! Vă rog! Poftiţi afară dacă vreţi scandal.

AL CINCILEA MINER: Cum, măi Trandafir, ne dai afară? Te lipseşti tu de câştig? Păi eu ştiam că banii n-au miros!

CÂRCIUMARUL: Mai bine câştig mai puţin şi minte mai multă.

AL CINCILEA MINER: Minte, zici? Păi ce să faci tu cu mintea? Ce, ca să torni berea-n halbă îţi trebuie minte?

CÂRCIUMARUL: Fă bine şi nu mă jigni! Eu nu mi-s „măi” cu tine! Că doar n-am mâncat din aceeaşi strachină!

AL CINCILEA MINER: Da’ cum vrei să-ţi zic? (Râde batjocoritor.) „Domnule”? „Domnule cârciumar”? (În zeflemea.) Domnule... cârciumar... Vrei să te-ntorci niţel cu spatele ca să-ţi dau un picior în cur?

CÂRCIUMARUL: Vezi să nu-l primeşti tu mâine de la direcţia minei!... Auzi cine vorbeşte de minte! Că vouă multă minte vă trebuie, să umpleţi vagonetele cu cărbune!

AL CINCILEA MINER: Măi Trandafir! Vezi că vorbesc cu băieţii şi de mâine unu’ nu-ţi mai calcă pragul! Dai faliment, măi Trandafir!

CÂRCIUMARUL (cu dispreţ): Vorbeşti cu „băieţii”! Că te şi ascultă! Las’ că vă ştiu eu. Unu’, hăis şi altu’, cea! N-o să dau eu faliment, nu-ţi face griji. Poate numa’ să vină vreo prohibiţie, ca-n America. Da’ nu prea cred. Nici la ăia n-a ţinut, cât îs ei de americani.

DAVID: Auzirăţi, domnilor? Uite pe ce se bizuie un patron! „Unu’, hăis şi altu’, cea”!... (Voci pe la mese: „Al dracu’ Trandafir ăsta!”, „Ne ia peste picior”, „I-auzi la el!”)

CÂRCIUMARUL: Domnilor, să nu mă-nţelegeţi greşit! La mine sunteţi oricând bineveniţi, dar să nu...

DAVID (întrerupându-l): Te-am înţeles foarte bine, domnule Trandafir. Şi toată lumea a-nţeles. Dumneata ai pus degetul pe rană, cum s-ar zice. Şi eu m-am întrebat de multe ori, pe vremuri, când eram mai tânăr. Şi pe frate-meu tot asta-l frământa: cum de-nghiţim atâtea? Când e limpede ca lumina zilei că, de-am vrea noi, i-am zgâlţâi, de nu s-ar vedea. Da’ vezi că oamenii sunt cum sunt. Fiecare cu ciudăţeniile lui. Chestia asta am priceput-o ceva mai greu. Unuia îi place laptele acru, altuia zeama de varză. Altu’ nu vrea decât numa’ linişte. Liniştea lui, se-nţelege, că de alţii-l doare-n cot. Mai departe nu-l duce mintea. Nu-i trece prin cap că mâine poa’ să vină el la rând!... Noi, de bine, de rău, stăm la o halbă şi, vorba nu ştiu cui de p-aicea, ne vărsăm năduful. Da’ ăia unşpe nu şi-au scos nasu’ pe-afară. Le e ruşine!... Cui tre’ să-i crape obrazu’ de ruşine? Lor? Sau cui?... Nouă să ne fie ruşine? Păi de ce? Că, doar, noi n-avem nicio putere! Până şi cârciumarul ne ia peste picior! „N-o să dau eu faliment”, zice. „Nu-ţi fă tu griji”! Adică v-oţi căra voi acuma. Da’ las’ că până mâine vă trece! Are cin’ să vină!

PRIMUL MINER: Hai să mergem la Tache!

DAVID: Dacă şi-un cârciumar ne are la mână, atuncea cum o să-i băgăm în mă-sa pe grangurii ăi mari?

Voci pornite împotriva cârciumarului: „Mergem la Tache!”, „O să dai faliment! Vezi tu!”, „Bea-ţi singur berea ta-mpuţită!”, „Spală duşumelele cu ea!” etc. Unii se ridică să plece. Bani aruncaţi pe masă.

CÂRCIUMARUL (cam speriat): Domnilor, n-o luaţi nici chiar aşa. Eu n-am vrut să supăr pe nimenea.

PRIMUL MINER (arătând spre Cârciumar, satisfăcut): A intrat frica-n el! Ia uitaţi-vă! Îi ţâţâie curu’!

DAVID: Asta fac patronii când simt că le fuge pământul de sub picioare! Le ţâţâie curu’! Fiindcă au ceva de pierdut! Noi ce-avem de pierdut?

AL CINCILEA MINER: Prafu’ de pe tobă!

AL ŞASELEA MINER: Caii de la bicicletă!

DAVID: Vedeţi, dar, c-avem şi noi unele avantaje, ca să zic aşa!

PRIMUL MINER (ridicându-se furios de la masă): Să mergem la Tache! (Alţi câţiva se ridică de la masă.)

DAVID (ironic): Da, da!... Şi Tache o să zică şi el: „Nu dau eu faliment, nu vă faceţi griji!” Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda! De la Tache o să ne ducem la Mache, şi de la Mache la Sache!

AL CINCILEA MINER: Ne lăsăm de băut! (Râsete.)

DAVID: Ne lăsăm de lucrat! (În tăcerea care se lasă.) ...Până când n-o să-i primească înapoi pe ăia unşpe!

AL PATRULEA MINER (cam speriat): Grevă?

DAVID (sarcastic): Ei, dacă matale ţi-e frică, atuncea mai aşteptăm. Să se-ndure stăpânii! Cum îs ei buni la suflet, vorba aia, pâinea lui Dumnezeu, te pomeneşti c-or să-i aştepte p-ăia unşpe cu flori la poartă! Şi de Crăciun or să vă facă şi daruri... ajutoare familiale, prime, spor la salariu, bocanci pentru copii... ba chiar şi niscaiva jucării!... Aşteptăm să vină la putere naţional-ţărăniştii! Şi-atuncea o să ne pună patrafiru-n cap şi pistolul la ceafă!

PRIMUL MINER: Nu aşteptăm.

DAVID: Dacă nu aşteptăm, atuncea să stăm de vorbă într-un loc mai ferit! (Mai multe voci: „Unde?”, „Dacă la Tache nu, atuncea unde?”, „Mergem, da’ unde?”, „Nu prea avem noi locuri din astea ferite”.)

SAVA: Haideţi la mine acasă. (Se ridică.)

AL PATRULEA MINER: Zău?

SAVA: Tot îs eu singur în seara asta. N-o să tragă nimenea cu urechea.

PRIMUL MINER: Atuncea... haidem, să nu mai pierdem vremea. (O porneşte spre uşă.)

AL CINCILEA MINER (trecând pe lângă Cârciumar, cu subînţeles): Cine n-are nicio treabă cu noi n-a auzit nimica!

CÂRCIUMARUL: Eu n-am auzit nimica, domnilor. (Râsete batjocoritoare. Mai mulţi se îndreaptă spre uşă.)

SAVA (scotocindu-se prin buzunare după bani): Vii şi tu, Onisia. (Pune banii pe masă.)

ONISIA (clatină din cap, privind în jos): Nu. (Soarbe din halbă.)

DAVID (care s-a îndepărtat de masă, lui Sava): Prietenul matale o fi pesemne unu’ din ăia cu ciudăţenii.

PRIMUL MINER (sarcastic): Lăsaţi-l în pace. O fi având copii de crescut. Noi creştem numa’ gâşte şi porci!

ONISIA: Copiii, când se fac mari, te-ntreabă, ce-ai făcut pentru ei?

DAVID (către Onisia): Dacă te-ntreabă numai ce-ai făcut pentru ei, înseamnă că nu i-ai crescut bine.

CÂRCIUMARUL: Onisia vrea să-i dea la carte pe-ai lui.

DAVID: Să-i dea. Numai că prin cărţile de la şcoală nu prea scrie ce trebuie să ştim noi. (Iese împreună cu cei mai mulţi dintre mineri.)

SAVA (din prag): Onisia, vino şi tu. (Nu primeşte niciun răspuns. Iese.)

În cârciumă n-au mai rămas decât Onisia şi încă trei sau patru mineri, printre care Damaschin. Acesta, cam cherchelit, se scoală de la masa lui şi, clătinându-se, vine să se aşeze la masa lui Onisia.

DAMASCHIN (Cârciumarului): Mai adu un rând de halbe.

ONISIA: Salve, Damaschine.

Câteva ore mai târziu. În cârciumă n-au mai rămas decât Onisia şi Damaschin, iar la o masă ceva mai încolo, încă un client.

CÂRCIUMARUL (strângând halbele goale): Domnilor, ora închiderii.

DAMASCHIN: Chiar că eşti caraghios în seara asta, măi Trandafir! „Domnilor” în sus, „domnilor” în jos... Ce naiba te-a apucat?

CÂRCIUMARUL: Ce naiba v-a apucat pe voi? (Se apropie de masa lor.) Să-ţi zic ceva, Damaschine. Sunt zile când e o plăcere să vă servească omu’, şi altele când îţi vine să laşi totul baltă şi să pleci unde-i vedea cu ochii. Uite, astăzi...

ONISIA (tăindu-i vorba, ameţit): Ia mai du-te-n pizda mă-ti!

CÂRCIUMARUL (lui Damaschin): Uite, vezi! Asta e! Câteodată parcă intră dracu-n voi. Pe Onisia nu l-am mai văzut p-aicea de vreo câteva luni. Şi acuma deodată s-a apucat să dea pe gât halbă după halbă.

DAMASCHIN: Ei, las’ că ţi-a făcut vânzare.

CÂRCIUMARUL: Ştii ce, Damaschine... Mă bucur când treaba merge bine. Da’ parcă şi mai mult mă bucur când oamenii nu-s cu capsa pusă. Nu-i bine. Dacă nu-i linişte, nu-i bine. (Dă să plece.)

ONISIA: Mai adu un rând.

CÂRCIUMARUL: Nu mai aduc nimica! N-o să-mi pierd cu voi toată noaptea! Ce, eu nu trebuie să mă culc?

ONISIA (cu arţag): Culcă-te!

CÂRCIUMARUL: Mai bine te duceai cu ăilalţi şi mă lăsai In pace!

UN CLIENT (mai mult pentru sine): O să dea de dracu’!

ONISIA: Cine-o să dea de dracu’?... Eu n-o să dau de dracu’!...

CLIENTUL: Vorbeam de ăilalţi.

ONISIA (lui Damaschin): N-ai p-acasă ceva de băut? Mi s-a făcut lehamite de berea asta-mpuţită! Pişat, nu bere!

DAMASCHIN: Cum să nu! Am nişte pălincă. Trăsnet!

ONISIA: Atuncea, hai să ne trăsnim! (Dă să se ridice.)

CÂRCIUMARUL: Du-te acasă, Onisia. Or să te dea ăia afară. Ai nevastă şi copii de crescut.

ONISIA: Cresc ei şi singuri!... Şi apoi... la ora asta dorm... Eu nu mi-s beţiv!... Muncă şi casă! Muncă şi casă!... Când şi când am şi eu dreptu’ s-o fac lată, nu? (Lui Damaschin.) Hai să mergem. (Se scoală, clătinându-se.) N-au decât să facă şi-o sută de greve!... Eu am să răzbesc singur!... Hai, scoală-te de-acolo... Ziceai că ai pălincă... Unde e? S-o văd! (Dă să plece.)

CÂRCIUMARUL: Banii, Onisia.

ONISIA (scotocindu-se în buzunare): Banii! Banii! Numa’ la bani ţi-e gându’!... (Aruncând pe masă câteva hârtii.) Poftim banii!... Ţi-ajunge?

CÂRCIUMARUL (numără banii): Parcă tu ce vrei! Nu tot bani? Toată lumea vrea bani.

CLIENTUL: Cu bani po’ să faci orice!

CÂRCIUMARUL (dându-i lui Onisia două hârtii înapoi): Poftim. Mi-ai dat prea mult.

DAMASCHIN (ridicându-se de la masă): Bravo, măi Trandafir. Tu eşti om cinstit. Bravo. (Îl bate pe umăr.)

CÂRCIUMARUL (lui Damaschin): Lasă-l, măi omule, să se ducă acasă. Mâine o să dea de dracu’ acolo jos. Or să-l dea afară.

ONISIA: Pe mine?! Nu există!... Nimenea nu mă dă pe mine afară!... (O porneşte către uşă împreună cu Damaschin.) N-au decât să facă şi-o mie de greve!... (Întorcându-se spre Damaschin.) Pălincă, ziceai?... S-o văd!

Pe stradă, în faţa cârciumii.

ONISIA: Unde stai? c-am uitat... Încolo?... Sau încolo?

DAMASCHIN: Las’ că nimerim noi... Cred că-ncolo.

O pornesc amândoi de-a lungul trotuarului, clătinându-se.

Câteva ore mai târziu. Onisia iese din casa lui Damaschin. Se clatină şi mai tare. O porneşte de-a lungul străzii, străduindu-se din toate puterile să se ţină pe picioare. Din când în când se opreşte ca să-şi vină în fire. Se apleacă la vitrina unui atelier de ceasornice. În vitrină se află mai multe ceasuri, arătând ore diferite.

ONISIA: Care dracu’ din astea arată bine? (Se apleacă şi mai mult. Un ceas mare, rotund, în mijlocul vitrinei, arată ora cinci şi cinci minute.) Ăsta tre’ să fie... Phii!... Cinci!... Al dracu’ Damaschin ăsta, cu... pălinca lui!... (Porneşte mai departe.)

Acasă. Onisia intră în curte, iar de acolo în odaia unde nevastă-sa doarme în acelaşi pat cu Anişoara. (Băieţii dorm în odaia alăturată.) Maria, care aţipise pe perna sprijinită de tăblia patului, deschide ochii.

MARIA (în şoaptă): Iacob! (Bâjbâind în întuneric, Onisia îşi toarnă apă în lighean şi îşi cufundă capul.) În ce hal eşti!

ONISIA (tare): Gura! (Îndreptându-se de mijloc, îşi pierde echilibrul şi se sprijină de masă, răsturnând o cană cu apă.)

MARIA: Umblă mai încet! Trezeşti băieţii. (Onisia scotoceşte peste tot, căutându-şi hainele de lucru.)

ONISIA (furios): Unde naiba mi-s nădragii?

MARIA: Ce tot faci acolo?

ONISIA: Nu-mi găsesc nădragii!

MARIA: Mai încet!... La ce-ţi trebuie nădragii? Culcă-te.

ONISIA: Pe dracu’! (Continuă să caute. Îşi găseşte în cele din urmă hainele.) Hm!... Uite-i!... Începe să se dezbrace. Se descumpăneşte din nou, căzând pe un scaun.)

MARIA: Culcă-te, n-auzi!... Iacob!

ONISIA: Mai taci din gură!... Mă duc la lucru.

MARIA: Doamne fereşte! (Sculându-se.) Ce, nu ţi-e bine? Cum o să te duci în halul ăsta? (Se apropie de Onisia.)

ONISIA: Şi ce dacă-s niţel ciupit! N-avea tu grijă, mă descurc eu!... N-am nici pe dracu’!

MARIA (încercând să-l împiedice): Nu te las!

ONISIA (luptându-se cu ea): Femeie, nu mă scoate din sărite!

VOCEA LUI PETRE

(din odaia alăturată): Mamă!

MARIA (se duce la uşă şi o întredeschide; în şoaptă): Ce vrei? Dormi!

VOCEA LUI PETRE: A venit tata?

MARIA: Da. Taci din gură. Dormi. (Închide uşa.)

ONISIA: Spune-i să nu-şi arate nasu’ p-aicea, că nu ştiu ce-i fac!

MARIA: Mai încet! Trezeşti toată casa!

ONISIA: Eu nu-s beţiv! O dată mi s-a-ntâmplat şi mie.

MARIA: Nu zice nimenea că eşti.

ONISIA: Culcă-te şi lasă-mă-n pace! Ştiu eu ce fac.

MARIA: N-o fi foc dacă lipseşti şi tu o dată.

ONISIA (începe să se îmbrace cu hainele de lucru): Să-mi râdă ăia-n nas?... Ce ştii tu!

MARIA: Cine să-ţi râdă-n nas?

ONISIA: Ăia, cu... greva lor.

MARIA: Faceţi grevă?

ONISIA: Să zică, după aia, că numa’ gura-i de mine!...

MARIA: Faceţi grevă?

ONISIA: „Faceţi”!... Am zis „nu”... „Nu” rămâne! Eu nu-s beţiv!

MARIA: Or să te dea afară.

ONISIA: Pe mine?!... Ce vorbeşti!... Să-ndrăznească numai!

MARIA: O să te faci de râs. (Onisia se îndreaptă către uşă, clătinându-se.) Iacob! (Onisia iese.)

VOCEA LUI PETRE: Mamă.

MARIA (se duce şi întredeschide uşa): De ce nu dormi?

VOCEA LUI PETRE: Unde-i tata?

MARIA: A plecat. Dormi. (Închide uşa şi, întorcându-se, rămâne cu privirea aţintită în gol.)

La gura puţului. Clătinându-se, Onisia intră în ascensor, urmărit de privirile înveselite ale colegilor, care îşi dau coate. Îşi dă silinţa să se ţină tare.

UN MINER: Măi Onisia, ce-ar fi s-o laşi tu baltă pe ziua de azi?

ONISIA (ţinându-se strâns de parapet): Adică ce vrei să zici?

MINERUL: Ştii tu.

ONISIA (liftierului): Dă-i drumu’.

MINERUL: Să nu iasă cu bucluc.

ONISIA: Ce bucluc? Dă-i drumu’. (Liftierul ezită.)

UN MINER MAI ÎN VÂRSTĂ: Lasă... nu-i nimic. Se mai întâmplă. Numai să nu-l vadă careva.

LIFTIERUL: Treaba voastră. (Pune lanţul şi porneşte ascensorul. Onisia strânge cu putere parapetul, dându-şi silinţa să nu se clatine.)

În abataj, Onisia lucrează crispat. Pa faţa sa, năduşeala curge şiroaie. La un moment dat se opreşte, părând că nu va mai rezista. Lasă târnăcopul şi o porneşte înapoi, trecând pe lângă maistru, care tocmai se apropie.

MAISTRUL DE LA ANINOASA: Ce-i, Onisia?

Onisia nu e în stare să-i răspundă. Se îndepărtează, târându-şi picioarele, spre un loc mai ferit. Sprijinindu-se cu mâna de perete, se apleacă şi vomită.

UN MINER (care l-a urmărit pe Onisia cu privirea, mai mult pentru sine): Dacă nu ţii la băutură, de ce dracu’ mai bei?

MAISTRUL DE LA ANINOASA (Minerului): Ce, măi Stancule, ţie nu ţi s-a-ntâmplat niciodată? Mai greşeşte omul, că d-aia e om. (Către Onisia.) Mai bine du-te afară la aer, Onisia.

ONISIA (clatină din cap, sfârşit): Mi-a trecut.

MAISTRUL DE LA ANINOASA: Cum vrei. Da’ eu zic că-i bine să ieşi niţel la aer.

ONISIA: Mi-a trecut. (Se întoarce la locul său şi se apucă de lucru.)

MAISTRUL DE LA ANINOASA (privind după Onisia, mai mult pentru sine): Ăsta nici nu-i om... E dracu’ gol.

Acasă. La capătul puterilor, murdar de cărbune, Onisia se iveşte în prag. La vederea lui, Maria tresare speriată.

MATEI (dând să-i alerge în întâmpinare): Tata!

MARIA (îl reţine; cu voce scăzută): Lasă-l în pace, Matei.

Onisia străbate odaia părând că nu vede pe nimeni. Se trânteşte în pat, pe o rână, şi rămâne nemişcat, cu ochii închişi.

PETRE: Mamă, tata e beat?

MARIA: Nu. E bolnav. O să-i treacă dacă-l lăsaţi în pace să doarmă. Hai, duceţi-vă afară la joacă. Amândoi. (Se apleacă să-i dezlege lui Onisia şireturile de la ghete. Băieţii fac câţiva paşi către uşă, dar zăbovesc, curioşi.) Duceţi-vă odată şi lăsaţi-mă-n pace!

MATEI (ieşind, lui Petre, în şoaptă): E beat. Aseară a fost la cârciumă.

MARIA (întorcându-se spre uşă, furioasă}: Nu-i beat! (Băieţii ies speriaţi, trântind uşa; cu voce domolită, întoarsă către uşă.) Tata nu bea niciodată, aşa să ştiţi. (Continuând să-i dezlege şireturile, în timp ce Anişoara o priveşte în tăcere.) I s-a-ntâmplat şi lui o dată...

Seara târziu, după ce copiii s-au culcat. Maria strânge vasele de pe masă. Onisia se trezeşte. Se ridică în capul oaselor, ţinându-se de frunte şi gemând.

MARIA: Ai înviat?

ONISIA: Bine zici... Înviat. (Oftează.) Am să le povestesc şi copiilor. (Se întinde după un pahar de pe masă, dar nu ajunge la el.)

MARIA: Ce vrei?

ONISIA: Apă. (Maria lasă vasele şi îi umple paharul cu apă. Onisia îl bea pe nerăsuflate.) Acuma-nţeleg de ce fug toţi de iad.

MARIA: S-a-ntâmplat ceva?

ONISIA: Nu s-a-ntâmplat nimica.

MARIA: Slavă Domnului.

ONISIA: În iad am fost... (Se scoală din pat.) În iad. (Toarnă apă în lighean.)

MARIA: Vrei să mănânci?

ONISIA: Nu mi-e foame. (Se spală pe faţă, apoi se şterge cu prosopul. Întinde mâinile şi le priveşte.) Tremură.

MARIA: Am pe foc apă clocotită. Vrei să-ţi fac un ceai?

ONISIA: Fă-mi. (Se aşează pe marginea patului; în timp ce Maria se duce la plită.) Ăştia mici au întrebat ceva?

MARIA: Ei... Nu tre’ să le ştie ei chiar pe toate. (Turnând într-o cană apă fierbinte din ceainic.) Am zis eu... De câte ori vine Sava şi-şi bagă coada, iese câte-un bucluc. (Pune în cană două linguriţe de zahăr şi amestecă. Întorcându-se către Onisia.) Vrei mai dulce? (Dar Onisia, întins pe pat, a adormit din nou.)

A doua zi, în abataj, unde lucrează Onisia.

UN MINER (întorcându-se către maistru): Cât e ceasul, dom’ maistru?

MAISTRUL DE LA ANINOASA (îşi scoate ceasul din buzunar şi se uită): Unu şi zece... S-a dus şi ziua de azi.

MINERUL: Tot o mai fi soare afară?

MAISTRUL DE LA ANINOASA: Ce, ţi s-a făcut de soare? Ori ţi-e teamă c-a-nceput să plouă?... şi ţi-ai uitat umbrela acasă?

MINERUL: Umbrela!... (Râde cam neghiob, în timp ce sosesc vagonetele.) Umbrela nu te apără de griji!

MAISTRUL DE LA ANINOASA (unui tânăr vagonetar, care trece pe lângă el, îndreptându-se către Onisia): Ce-i, măi Necşoiule, ai venit să-ţi iei marfa?

VAGONETARUL: Îl cheamă pe Onisia la direcţie. (Trece mai departe şi se opreşte la câţiva paşi de Onisia.) Onisia! (Acesta se opreşte din lucru şi se întoarce către vagonetar, ştergându-şi fruntea de năduşeală.) După lucru să treci pe la direcţie.

ONISIA: Pentru ce?

VAGONETARUL: Nu ştiu. Mi-a zid dom’ inginer să-ţi spun. (Pleacă.)

MINERUL (lui Onisia): O fi ceva cu povestea de ieri. (Onisia se uită la Maistru. Acesta îi face semn că n-are motive de îngrijorare. Totuşi Onisia rămâne pe gânduri.)

Direcţia minei. Cu o hârtie bătură la maşină, secretara, o femeie între două vârste, intră în cabinetul inginerului-şef Liviu Palade. Lângă biroul acestuia, în picioare, stă tânărul inginer de sector Ion Călinescu. Secretara pune hârtia pe birou.

SECRETARA: E aici. Să-l chem înăuntru?

PALADE: Să mai aştepte puţin. (Secretara iese.)

În timp ce inginerul-şef parcurge cu privirea rândurile scrise la maşină, inginerul de sector, aplecându-se peste birou, citeşte şi el decizia.

CĂLINESCU: Sunteţi sever, domnule inginer-şef. Două luni... Dumneavoastră n-aveţi de unde să-l cunoaşteţi. Lucrează la noi de şaptesprezece ani... E la prima abatere, după cum v-am mai spus. Şi de fapt nici de data asta nu s-a-ntâmplat nimic. L-am întrebat şi pe Postolache. Şi-a văzut de treabă, ca-n fiecare zi. (Zâmbind.) Şi, culmea! A făcut şi-un vagonet în plus.

PALADE: Nu pot să fac altfel, dragul meu. De data asta nu s-a-ntâmplat nimic, dar mâine poate să vină altul beat, şi se-ntâmplă. Şi-atunci o să spună: Păi sigur, şi Onisia a venit beat la lucru, şi lui nu i-aţi făcut nimica, iar pe mine mă pedepsiţi! (Semnează decizia.) Dumneata eşti tânăr, domnule Călinescu. Nu te-ai frecat de viaţă. Iar pe mineri îi subestimezi.

CĂLINESCU: Eu?

PALADE: Să ştii că sunt mai şmecheri decât par la prima vedere.

CĂLINESCU: Totuşi, două luni e cam mult, dacă vă interesează părerea mea. Gândiţi-vă şi dumneavoastră. Are casă şi copii la Aninoasa.

PALADE: Îmi pare rău, dar nu pot să fac nimic. (Apasă pe buton.) O excepţie e totdeauna exemplu rău pentru ceilalţi. (Intră secretara.) Pofteşte-l înăuntru.

SECRETARA (deschide uşa; către afară): Pofteşte. (Intră Onisia, rămânând lângă uşa deschisă, în timp ce secretara iese.)

PALADE (lui Onisia): Închide uşa, te rog. (Onisia închide uşa.) Onisia... ştii pentru ce te-am chemat.

ONISIA: Da, domnule inginer-şef.

PALADE: Sper că nu te aşteptai să trec cu vederea fapta dumitale.

ONISIA (după o uşoară ezitare): Nu, domnule inginer-şef.

PALADE: Spun asta, socotind că era înţelept din partea dumitale să vii pregătit sufleteşte. Adică să te-aştepţi la ce-i mai rău. Dacă n-ai făcut aşa, înseamnă că n-ai învăţat de-ajuns de la viaţă.

ONISIA: Am învăţat destule în viaţă, domnule inginer-şef.

PALADE: Dacă ai învăţat destule, atunci sper că-ţi dai seama că nici mie nu mi-e uşor să-ţi dau pedeapsa pe care regulamentul mă obligă să ţi-o dau. (Aşteaptă încuviinţarea minerului, dar Onisia nu schiţează niciun gest.) Pentru vina de a fi venit beat la serviciu, pedeapsa, dragă Onisia, este concedierea. (Onisia tresare.) Ăsta-i lucrul cel mai rău la care trebuia să te-aştepţi. Totuşi, cântărind bine situaţia dumitale împreună cu... (Arătând către inginerul de sector.) domnul inginer Călinescu, dumnealui asigurându-mă că până acuma ai muncit cu conştiinciozitate şi nu ţi-ai mai călcat niciodată obligaţiile de serviciu, ţi-am uşurat pedeapsa. O să fii mutat disciplinar la mina de la Petrila pe timp de două luni, începând cu data de 2 noiembrie. (Întinzându-i hârtia.) Poftim decizia. (Onisia se apropie şi ia hârtia.) Îmi pare rău, dar altfel nu s-a putut. Ştiu că ai familia la Aninoasa, dar... scutindu-te pe dumneata de pedeapsă, aşa cum îi explicam şi domnului inginer Călinescu, aş fi obligat să trec cu vederea şi alte fapte asemănătoare de-ale colegilor dumitale. Chiar dacă ar avea urmări catastrofale, aşa cum ştii bine că se poate întâmpla. (Onisia priveşte calendarul de perete agăţat deasupra biroului inginerului-şef, pe care stă scris: 27 octombrie 1936.) Asta-i tot.

CĂLINESCU (se apropie de Onisia): Îmi pare rău, Onisia. Altfel nu s-a putut. Trebuie să-nţelegi.

ONISIA (dă uşor din cap): Înţeleg. (Se întoarce şi o porneşte către uşă.)

CĂLINESCU: Şi nu fi prea mâhnit. În două luni nu piere lumea. Or să treacă repede.

ONISIA (se opreşte şi se întoarce către inginerul de sector): Da... o să treacă. (Iese.)

CĂLINESCU (se apropie îngândurat de fereastră, pe unde se vede curtea minei): Într-un fel, vă admir, domnule inginer Palade. Sunteţi dur. Şi eu aş vrea să fiu, dar nu prea pot.

PALADE: Dragul meu, eşti tânăr, iartă-mă că ţi-o repet. Disciplina cere anumite sacrificii.

CĂLINESCU (cu un zâmbet amar): Din partea cui, domnule inginer?

PALADE: Chiar şi din partea mea... dacă asta vrei să insinuezi. Poate că trebuie să fac eforturi ca să mă arăt mai aspru decât mi-e firea. Nu-i şi ăsta un sacrificiu?

CĂLINESCU: Mda... Este. Ce-i drept, ceva mai uşor de suportat.

PALADE: Dragul meu, cu ei e bine să te-arăţi aspru. Ca să le intre disciplina în sânge. Şi te rog să mă crezi că efectiv e nevoie. Suntem o naţiune care are de toate. Numai disciplină, mai puţin. Tatăl meu a fost colonel şi, prin natura meseriei, a fost aspru cu toată lumea. Chiar şi cu noi, copiii. Dar ne-a prins bine. Ca dovadă, astăzi îmi amintesc de el cu respect. Nu cu revoltă. Din păcate, atunci când te-arăţi sever, nu poţi să zâmbeşti în acelaşi timp. Unii ar interpreta-o ca pe un semn de slăbiciune.

CĂLINESCU (după o scurtă pauză): Mă întreb dacă pentru dumneavoastră ei sunt oameni... la fel ca şi pentru noi ceilalţi.

PALADE (îl priveşte ţintă): Dacă nu te-aş cunoaşte, întrebarea dumitale m-ar surprinde.

CĂLINESCU: De ce să vă surprindă? Aşa cum spuneţi, sunt tânăr şi încă nu m-am frecat de viaţă.

PALADE: Mda... Chestiuni cam... spinoase. Poate că într-o zi o să mai stăm de vorbă. Dar acum te rog să mă ierţi, am de lucru.

CĂLINESCU: Bine, domnule inginer-şef. (O porneşte spre uşă. Inginerul Palade priveşte în urma lui cu oarecare reproş.)

Pe o stradă mărginaşă, Onisia priveşte lung linia funicularului, care se pierde în depărtare, peste dealuri. Apoi o porneşte agale, cu mâinile în buzunare, îngândurat, de-a lungul străzii pustii în soarele după-amiezii blânde de sfârşit de octombrie. Iată-l pe o altă stradă, oprindu-se să privească, absent, vitrina unui magazin de încălţăminte, câţiva paşi mai încolo se opreşte din nou, la vitrina unui magazin pentru copii, unde sunt expuse jucării, cărţi, îmbrăcăminte. Pe strada sa, Onisia păşeşte fără grabă, apropiindu-se de casă. La poartă mai zăboveşte câteva clipe, îngândurat, apoi deschide poarta şi intră în curte. În odaie nu-i nimeni. Pe masă se află un vraf de farfurii cu resturi de mâncare rămase de la prânz şi farfuria neatinsă a lui Onisia. Închizând uşa, dă la o parte capacul de pe oală, aruncă o privire în oală, pune capacul la loc. Apoi se aşează pe marginea patului, istovit, lăsându-şi capul în palme. După ce rămâne câteva clipe nemişcat, se apleacă şi pipăie cu mâna pe sub pat, de unde scoate o pereche de ghete vechi, scâlciate, pe care, ţinându-le în palmă, le priveşte lung. Încearcă să îndrepte tălpile îndoite. Se aude uşa deschizându-se şi Onisia îşi înalţă privirea. În prag s-a ivit Maria, speriată, ghicind că s-a întâmplat ceva.

MARIA: La ce-ţi trebuie bocancii ăia? Chiar mă gândeam să-i arunc.

ONISIA: Bine că nu i-ai aruncat.

MARIA: De ce? Ce vrei să faci cu ei? (Onisia nu-i răspunde.) Iacob, te-au dat afară! (El clatină din cap, privind în pământ.) Atunci, ce s-a-ntâmplat?

ONISIA: M-au chemat la direcţie...

MARIA: Şi?

ONISIA (mai mult pentru sine): Palade credea că o să-ncep să mă milogesc...

MARIA: Şi ce ţi-au spus?

ONISIA: ...Am luat hârtia şi-am plecat...

MARIA: Ce hârtie? (Apropiindu-se de pat.) Ţi-am spus să nu te duci băut... (Se aşează alături de Onisia.) Dacă n-ai vrut să m-asculţi... Unde-i hârtia?

ONISIA: La mine.

MARIA: Şi ce scrie?

ONISIA: M-au mutat la Petrila.

MARIA: La Petrila?! De tot?!

ONISIA (dă semne de nervozitate): Ei, pe dracu’!

MARIA: Dar până când?

ONISIA: Două luni. Disciplinar.

MARIA: Două luni! Doamne, cu ce ţi-am greşit! Două luni!... De ce nu m-ai ascultat?

ONISIA (furios, aruncând bocancii spre uşă): Mai taci dracului din gură! Ce tot îi dai zor! Să te-ascult! să te-ascult! Ce, parcă dacă nu mă duceam, nu era tot un drac?

MATEI (dă buzna în casă, gâfâind, îmbujorat; se împiedică de ghetele aruncate de Onisia): Mamă, vreau apă!

MARIA: Du-te afară şi lasă-mă-n pace!

MATEI: Da’ mi-e sete!

MARIA: Ia-ţi singur şi ieşi afară.

MATEI: Ce-i cu ghetele astea?

ONISIA (furios): N-ai auzit ce-a spus mă-ta? Ia-ţi apă şi ieşi afară! (Aruncându-i o privire contrariată, Matei se duce la găleata cu apă, îşi umple o cană şi bea cu sete.)

MARIA (lui Matei): Mai încet! Uite-te în ce hal de înfierbântat eşti! (Matei pune cana pe colţul mesei şi aleargă spre uşă.) Unde-i Anişoara?

MATEI (cu mâna pe clanţă): E cu noi. (Zăboveşte, curios să afle ce s-a întâmplat.)

MARIA: Aveţi grijă să n-o ia razna.

MATEI: Da, da. (Iese.)

MARIA: Şi-acuma ce-o să facem, Iacob? Cum o să mă descurc eu singură două luni?

ONISIA: Ne descurcăm noi.

MARIA: Şi-acolo unde o să stai? Măcar ai să vii sâmbăta acasă?

ONISIA (după o scurtă pauză): O să viu în fiecare zi.

MARIA: În fiecare zi?! Cu ce?

ONISIA: Pe jos.

MARIA: Doamne fereşte, Iacob, ce tot spui! Trebuie că-ş vreo douăzeci de kilometri pân’ acolo!

ONISIA: Şi-atuncea ce vrei să fac? Să stau în gazdă? N-avem bani de azvârlit! Mai bine rup o pereche de ghete. Tot ziceai tu că vrei să le-arunci.

MARIAȘ Atâta cale pe jos! Gândeşte-te şi tu.

ONISIA: Asta fac de vreo câteva ceasuri încoace! Mă tot gândesc.

MARIA: Măcar de-ar fi fost vară... Dar aşa... Iarna bate la uşă. Curând or să-nceapă ploile... Vine zăpada. Doamne ce năpastă!

ONISIA: Nu pot s-arunc banii pe gazdă. Matei are nevoie de palton... şi de ghete. Şi aia mică la fel. Le-am zis că o să le iau sanie...

MARIA: Las’ că poa’ să treacă şi anul ăsta fără sanie.

ONISIA (se scoală): Avem de plătit şi ratele. (Se apleacă şi ridică bocancii.) Unde-i bidonul cu borhot? S-au scorojit de tot de când zac sub pat.

MARIA: Măcar ia-ţi o pereche de ghete noi.

ONISIA (nervos): Păi atunci ce-i mai bine? Să-mi iau ghete noi, sau să stau în gazdă?

MARIA: Astea n-o să te mai ţină. Degeaba le dai cu borhot, că tot trece apa. (Se ridică de pe pat.) Şi de când începi? (Ia de pe masă vraful de farfurii murdare şi le pune pe măsuţa de lângă plită.)

ONISIA: De pe două.

MARIA: Chiar de luni?! Doamne, ce pacoste!

ONISIA: Maria, ştii ce! De văicărit pot să mă văicăresc şi singur!

MARIA (vine şi se lipeşte de el): Ştiu că tu nu te văicăreşti niciodată. Lasă, trece şi asta. (Îl sărută.)

ONISIA (îmbunat, în glumă): Arma muierii!

MARIA: Şi nu-ţi place? (Onisia o sărută.) Du-te şi încuie uşa. (Onisia se duce la uşă şi răsuceşte cheia.)

Onisia se ridică din pat, cu pieptul gol, în timp ce Maria rămâne lungită alături.

ONISIA: Să nu vină copiii... (Îşi trage pantalonii.)

MARIA (privind în gol): Iacob... Nu trebuia să-ţi facă ţie una ca asta. Dumnezeu o să-i pedepsească.

ONISIA: Când? La judecata de apoi? Să nu uite pân-atuncea.

MARIA: N-o să uite. Dumnezeu nu uită. După faptă, şi răsplată.

ONISIA (punându-şi cămaşa): Nu dau vina pe nimeni. Nici chiar p-ăia de m-au turnat... Mi-au făcut ei vânt la Petrila... da’ n-o să mă văicăresc. Poa’ s-aştepte mult şi bine Palade şi cu toţi ăia de la direcţie! O să am eu grijă de toate. N-o s-apuce ei să-l vadă pe Matei că se milogeşte la poarta minei. N-o să-l vadă deloc. (Îmbrăcat, se aşează pe marginea patului.) Şi cu Petre, la fel. După ce-o isprăvesc cu Petrila. O s-avem noi şi casă pân’ la urmă.

MARIA (se lipeşte de Onisia): De-ar trece mai repede astea două luni!

ONISIA (privind în gol): N-o să mai beau niciodată, Mario.