Actul III — Valsul lumânărilor
TABLOUL I
Dimineaţă devreme. În camera de zi nu se află decât Ilarion, îmbrăcat într-un costum elegant. Pe masă — o servietă diplomat, neagră, şi un teanc de dosare şi hârtii. Grăbit, pe picior de plecare, Ilarion soarbe dintr-o ceşcuţă cu cafea, stând în picioare, aplecat peste masă. De pe stradă se aude claxonul unei maşini.
ILARION (către uşă): Da, da! Sunt gata! (Strigând către dormitorul de la etaj.) Elvira! (Deschide servieta şi aruncă în ea hârtii şi dosare.) Elvira! Mai repede! (Pe stradă se aud oprind două sau trei maşini; portiere trântite; ciulind urechea, speriat.) Elvira! (Se aud zgomotele unei lupte; dă fuga la piciorul scării, în panică.) Elvira! (Elvira se iveşte şi coboară scara.)
(Uşa se deschide cu zgomot, izbită cu piciorul. În încăpere dau năvală Felix şi gărzile sale de corp.)
FELIX (într-un fulgarin negru, cu o mână în buzunar, în timp ce Elvira, speriată, se opreşte la mijlocul scării): Sper că n-ai de gând să ne dai bătaie de cap!
ILARION: Tu cine dracu’ eşti?
FELIX: Vai, ce vocabular de mahala! „Cine dracu’ eşti”... (Răcnind.) Da’ tu cine dracu’ eşti?
ILARION (retrăgându-se de-a îndăratelea spre masă): Să nu pui mâna pe mine! Să nu pui!
(Ilarion îşi îndeasă în servietă, zorit, hârtiile rămase, în timp ce uşa de la un dormitor de jos se deschide şi se iţesc capetele membrilor mai vârstnici ai familiei, iar sus în capul scării, capetele celorlalţi, în afară de Tanti Lili.)
FELIX: Direcţia, hotel „Europa”!
ILARION (panicat): Nu poţi să mă trimiţi acolo!
FELIX: Şi nu te mai osteni cu hârtiile alea! Nu iei nimica! (Ilarion înhaţă câteva hârtii şi se uită în dreapta şi în stânga, în căutarea unui loc unde să le arunce.) N-ai unde să le-arunci, drăguţule! Decât doar să le-nghiţi! Dar sunt cam multe, nu te-aş sfătui. Să nu ţi se-aplece! (Face un semn spre gărzile de corp, care vin la masă şi, după ce îl îmbrâncesc pe Felix, încep să vâre hârtiile într-un sac. La sfârşit unul din ei leagă sacul la gură şi îl sigilează cu un cleşte de sigilat.) O să fie cercetate amănunţit.
ILARION: Dar televizorul?
FELIX: Televizorul n-o să fie cercetat!
ILARION: Pot să-l iau?
FELIX: După ce plăteşti ultima rată. (Gazdele aplaudă cu bucurie.) Afară! (Elvirei.) Şi tu, madam! Afară! (Alte aplauze. Ilarion o rupe la fugă spre uşă, în timp ce Elvira coboară scara în mare grabă, poticnindu-se.) La hotel „Europa”! (Ilarion şi Elvira ies, flancaţi de gărzile lui Felix.)
FELIX (Înaintează spre mijlocul camerei, scuturându-şi palmele): Gata! (Cu ambele braţe, degajat, le face celor ai casei semn să se apropie.)
(Ai casei vin şi îmbulzesc, bucuroşi, în jurul lui Felix. Se îmbrăţişează, se sărută.)
TEODOR: Bine ai venit, Felix dragă!
FELIX: Bine te-am găsit, cumnate Teodor! Bine te-am găsit. Bine v-am găsit pe toţi!... Unchiule Gavril! (Dă mâna cu Bunicul Gavril, se îmbrăţişează.) Ia te uită la mătuşa Aspazia! (O îmbrăţişează.) Da’ dumneata nu mai îmbătrâneşti deloc?
BUNICA ASPAZIA: Asta fiindcă mănânc numai ce-mi recomandă doctorul!
TEODOR: Da, da. Doctorul i-a interzis doar mustăţile de caracudă!
FELIX (râde cu poftă; o vede pe Maria): Maria, draga mea! (Se sărută.) Întreprinzătoare şi neschimbată! Bravo! (Arată spre Titus; glumind, cu prefăcută descurajare.) Ăsta trebuie că-i Titus!
TITUS: Eu sunt, unchiule Felix.
FELIX: Bată-te să te bată! (Îşi strâng mâinile şi se îmbrăţişează.) Doamne, cum trece timpul! Păi tu erai un ţânc uite-aşa, de-o şchioapă, când te-am văzut ultima oară! Am auzit că te-ai însurat. Unde e...? (Titus o trage în faţă pe Aurora.) Mmm! (Îl ameninţă în glumă cu degetul pe Titus.) Cine-mi eşti, nepoate Titus, cine-mi eşti! Mare hoţoman! Ştii tu pe cine alegi!
TITUS: O cheamă Aurora.
FELIX: Aurora, sigur că da. Frumuseţea, vorba aia, un cec la purtător! (Aurorei.) Îmi dai voie să te pup? Doar pe obraz! Nu vreau să-mi iasă vorbe! (O sărută pe amândoi obrajii.) Mă bucur tare mult, copii. (Zărind-o pe Denisa, cu mirare neprefăcută.) Da’ asta cine mai e?
MARIA: Ea e Denisa. Fiica lui Lili.
FELIX: Fiica lui Lili... Ca să vezi. (Denisei.) Nici nu erai în plan când am trecut eu ultima oară pe-aicea. (Îşi trece palma de sus în jos de-a lungul braţului Denisei, destul de libidinos.) Maică-ta îţi trimite salutări.
DENISA: Salutări?! Cum, nu se-ntoarce acasă?
FELIX: Mai încapă vorbă! La ora asta... (Se uită la ceasul de la mână.) e deja pe drum.
DENISA: Îţi mulţumesc, unchiule Felix!
FELIX: Cui, mie? N-ai de ce să-mi mulţumeşti, frumoaso. Verişoara Lili se-ntoarce fiindcă... (Înalţă din umeri.) i s-a făcut pesemne dor de casă. (Se întoarce către Teodor.) Cum merg treburile, dragă cumnate?
TEODOR: Cam prost.
FELIX (vesel, luându-l de umeri): Îţi mai aduci aminte cum şterpeleam împreună bănuţi din cutiile milei de pe la biserici? (Râde cu poftă.) Eu am continuat de unul singur. Ţi-am spus cât am strâns?... Cam cât crezi?... N-o să-ţi vină să crezi!... Vreo zece mii!... Ţi-am spus că n-o să-ţi vină să crezi! (Schimbând tonul.) Dar i-am dat înapoi.
TEODOR: Poftim?
FELIX: Bănuţii. I-am dat înapoi. Pe toţi i-am dat! Până la ultimul! Mi-am cumpărat o medalie. Nu chiar atuncea. Ceva mai târziu.
TEODOR: O medalie? De aur?
FELIX (amuzându-se de naivitatea lui Teodor): Nu, dragă cumnate. De tinichea.
TEODOR: Nu-nţeleg. I-ai dat înapoi, sau i-ai cheltuit, banii ăia?
FELIX: Păi nu ţi-am spus că medalia era de tinichea? Deci i-am dat înapoi. Că doar tinicheaua n-are nicio valoare. Şi bănuţii, nu-i aşa, s-au întors în patrimoniul statului, mă-nţelegi?
(Stupefacţie generală.)
TEODOR: Dragă cumnate Felix, suntem într-o situaţie cam neplăcută, ca să nu zic disperată. Tot ce vezi aicea-n casă trebuie plătit.
BUNICUL GAVRIL: O sută patruzeci şi două de rate.
FELIX: Mda.
TEODOR: Dar nu e drept! E strigător la cer! De ce să plătim noi propria noastră mobilă?
BUNICA ASPAZIA: Şi tablourile!
FELIX: Foarte frumoase tablouri.
BUNICA ASPAZIA: Dar ce zici de ăla de-acolo, nepoate Felix? „Fetiţe la scăldat”.
(Intră, nebăgată de seamă, Tanti Lili şi rămâne în uşă, zâmbind)
FELIX: Care? A! ăla de colo...
BUNICA ASPAZIA: Ce zici de „Fetiţele” mele?
TEODOR: Cumnate Felix, începusem să-ţi spun de rate...
TANTI LILI: Trebuie să lămurim odată ce-i cu ratele astea.
AURORA: Tanti Lili! (Aleargă la Tanti Lili s-o sărute şi, împreună cu ea, toţi ceilalţi ai casei.) Mi-a fost dor de tine!
DENISA: M-am gândit mereu la tine, mamă.
TANTI LILI: Şi eu m-am gândit la tine, iubito.
DENISA: Să sperăm că nu mai pleci de-acasă.
TANTI LILI: Sigur că da. Să sperăm că n-o să mai fie nevoie.
BUNICA ASPAZIA: Ce mult a trecut! Începusem să cred că n-ai să te mai întorci niciodată!
BUNICUL GAVRIL: Lili a noastră? N-o cunoşti!
AURORA: Nicăieri nu-i mai bine ca acasă, nu-i aşa, tanti Lili?
TANTI LILI: Perfect de acord cu tine, fetiţo.
MARIA: N-ai păţit nimica, Lili?
TANTI LILI: Mai nimica. Ne-am distrat grozav, la plecare, în tren. Am fost un grup mare de „turişti”
MARIA: Ai avut ceva bani la tine?
TANTI LILI: A, nu! Mi-au dat ei bilet. Cu reducere de sută la sută.
MARIA: Ştiai că... (Pe un ton conspirativ, despre Ilarion.) a plecat?
TANTI LILI: Am aflat. (Lui Felix, cu o veselie cam obosită.) Ce persoană importantă în casă la noi. Bine ai venit, Felix. (Se sărută cu Felix.)
FELIX: Bine te-am găsit, scumpă verişoară Lili. Da’ ce bine arăţi! Zău că nu mă aşteptam.
TANTI LILI (se duce să se aşeze la un capăt al canapelei): Te aşteptai să-ntâlneşti o hoaşcă bătrână? Sau nu te aşteptai să mă-ntâlneşti deloc? (Ai casei îşi reiau rând pe rând locurile.)
FELIX (aşezându-se la celălalt capăt al canapelei): Cum să nu m-aştept, verişoară Lili? Tu eşti sarea şi piperul familiei.
TANTI LILI: Mai degrabă piperul, nu? Holtei bătrân ce eşti.
FELIX: Cum, holtei? Ai uitat că am familie?
TANTI LILI: Ei! Cine are familia la Paris se cheamă că-i holtei. Cel puţin, pentru o bucată de vreme.
TEODOR: Ce vorbeşti, Felix! Familia ta e la Paris?
FELIX: Păi dacă verişoara Lili mă dă de gol!
TANTI LILI: Lasă, nu te mai plânge, Tu ai aşa, un aer de holtei, oriunde ţi-ar fi familia. (Felix rânjeşte satisfăcut.) Numai cu Minodora lângă tine te faci ceva mai mic.
MARIA: Da’ de unde ai aflat?
TANTI LILI: Ce, chestia cu Parisul? Păi, de la colega mea de cameră. M-am uitat pe noptiera ei şi Felix îmi zâmbea de sub o tartină cu brânză.
FELIX: Cum, cum?
TANTI LILI: Îşi învelise tartina într-o gazetă (Graseind.) parisienne, unde era poza ta în alb-negru. Tocmai îmi spusesem speriată: „Ia te uită, vărul Felix a-nceput să-ncărunţească.” Dar când m-am uitat mai bine, am văzut că ţi se mânjise părul cu brânză.
FELIX: Fir-ai tu să fii! Cu brânză, ai!
TANTI LILI: Îţi dădea un aer foarte distins.
FELIX: Fie vorba între noi, a cam început să încărunţească. Dar îl mai... aranjez.
TANTI LILI: Îmi dau seama. Astăzi există remedii pentru orice. Îţi ia o bucată de piele de pe cur şi ţi-o întinde pe faţă. Ţi-o face ca nouă.
FELIX: De ce nu le spui adevărul, verişoară Lili?
TANTI LILI: Despre hotel „Europa”?
FELIX: Spune-le! Ca să ştie toată lumea ce-i cu hotelul ăsta „Europa”!
TANTI LILI (după o ezitare): A fost invadat de şoareci şi... l-au închis. Pentru deratizare.
FELIX: Aşa, verişoară Lili! De ce să rămână lumea cu impresia că-i un loc plăcut de distracţie?
BUNICA ASPAZIA: Dar ţie nu ţi-e frică de şoareci, draga mea? Şoarecii se caţără peste tot.
TANTI LILI: Acolo, nu. Acolo paturile erau foarte înalte. Cu picioare de fier... alunecoase.
BUNICA ASPAZIA: Bine, dar nu poţi să stai tot timpul în pat.
TANTI LILI: Pentru deplasare dintr-un loc într-altul ni se puneau la dispoziţie patine cu rotile.
BUNICA ASPAZIA: Aha.
FELIX: Ei, cu asta cred că toată lumea e lămurită.
TEODOR (după o scurtă pauză): Eu aş vrea să ne întoarcem la rate, dragă cumnate Felix.
FELIX: Păi, cu ratele, e foarte simplu. Le anulăm.
MARIA: Crezi că se poate?
FELIX: Facem o plângere, enumerăm piesele... Una bucată masă de... atâtea persoane.
TEODOR: Douăsprezece.
FELIX: ...De douăsprezece persoane, din lemn de...
TEODOR: Stejar.
FELIX: ...Lemn de stejar, foarte bine... Una bucată scrin, atâtea bucăţi scaun şi aşa mai departe. Prezentăm lista în instanţă...
MARIA: În instanţă?!
FELIX: Da’ cum altfel! Intentăm proces! Ne batem cu toţi! La nevoie, creăm şi un curent de opinie! Le spunem verde în faţă! Să vadă îmbuibaţii şi ipocriţii că le cunoaştem noi maşinaţiile! Să nu creadă că ne duc de nas cum vor ei! Şi o să spunem tot! Şi cum a dispărut mobila...
BUNICA ASPAZIA: Şi „Fetiţele”!
FELIX: Şi „Fetiţele”! Şi tot! Şi cum au adus mobila înapoi şi ne-au vândut-o... Ăştia-s în stare de orice! Da’ las’ că le venim noi de hac! (Sună telefonul. Denisa se duce să răspundă.) N-or să ne prindă ei nepregătiţi! Le urmărim toate mişcările, pas cu pas! Şi le-o strigăm în faţă: „Aha, îmbuibaţilor şi ipocriţilor! Mâncaţi caviar, stridii şi ananas?! Cu ce bani aţi cumpărat voi toate astea? Cu ce bani, ai? Cu banii noştri!”
DENISA (întinzându-i lui Felix receptorul): Unchiule Felix, pe dumneata te caută.
FELIX (în drum spre telefon): „O să ştim tot ce faceţi! O să vă urmărim orice mişcare! O să vă interceptăm convorbirile. Îmbuibaţilor şi ipocriţilor!” (În receptor.) Da!... Duceţi-vă la aeroport!... Fără tam-tam, ne-am înţeles?... Nicio echipă!... Trandafiri roşii. Nicio vorbă! Cam o sută cinzeci de fire, niciun fir mai mult! Poa’ să fie şi o sută douăzeci. Şi după aia drept acasă!... Da! (Trânteşte receptorul în furcă. Întorcându-se la locul dinainte.) Ce ţi-e şi cu rudele astea! Sunt gata s-arunce cu banii în dreapta şi-n stânga! Fiindcă ştiu că-s din buzunarul meu. (Întorcându-se la subiect.) Aşa că asta-i, dragilor. Campanie pe toate fronturile! O să le venim noi de hac pân’ la urmă, nu vă faceţi griji. Şi acuma, gata. La treabă!
TEODOR: Ce treabă?
FELIX: Faceţi inventarul! Hai, repede! (Toţi îl privesc perplecşi.) Hai! La treabă, ce mai staţi! (Toţi membrii familiei se aşează la masă, puşi pe treabă.) Coli de hârtie, creioane, aveţi ce vă trebuie? (Tanti Lili îşi aprinde o ţigară.) Tu, verişoară Lili? Nu participi?
TANTI LILI: Eu nu mă pricep la contabilitate. Mi dispiace.
TABLOUL II
Toată familia se află în camera de zi, într-o aşteptare încordată. Teodor şi Titus se plimbă ca leii în cuşcă, încrucişându-şi drumurile. Bunicul Gavril bade darabana în masă. Bunica Aspazia morfoleşte un lucru de mână. Maria stă rezemată de fereastră şi, nemişcată, priveşte afară. Aurora şi Denisa şed alături, la un capăt al canapelei, într-o atitudine rigidă. Doar Tanti Lili, fumând la celălalt capăt al canapelei, pare ceva mai calmă, deşi, după felul în care suflă fumul, trădează o anume încordare.
Uşa se deschide brusc şi intră Felix, îmbrăcat în frac, cu servietă diplomat, radiind de fericire.
FELIX: Dragii mei, am pierdut procesul!
TEODOR şi TITUS: Ai pierdut procesul!
MARIA: Vai de mine!
BUNICA ASPAZIA: Cum, ai pierdut procesul?!
BUNICUL GAVRIL: Şi de ce eşti aşa de vesel?
FELIX: De ce sunt aşa de vesel?... Ha-ha! Dacă aţi şti ce lllovitură le pregătesc! Ce bombă! (Îndreptându-se vijelios spre masă.) O să-i cumpăr pe toţi! (Trânteşte servieta pe masă.) Cu neveste cu tot o să-i cumpăr! (Deschide servieta şi scotoceşte cu înfrigurare printre hârtii.)
TEODOR: Ce cauţi, cumnate Felix?
FELIX (găseşte documentul căutat, pe care îl ridică în văzul tuturor): Asta caut! (Loveşte documentul cu dosul degetelor.) Bomba! (Vocea îi tremură de emoţie în timp ce citeşte.) „Strict confidenţial! Stop. A se distruge după citire! Stop. Preţul cherestelei în creştere. Stop. Mâine...” Adică azi! „...Şaptezeci şi cinci la sută! Stop.” I-am rupt! Sunt la pământ! (Rupe hârtia cu gesturi teatrale şi aruncă în sus bucăţelele.)
TEODOR: Cumnate Felix, ce are a face cheresteaua cu ratele noastre?
FELIX (slobozeşte câteva cascade de râs în crescendo): Dragă cumnate, i-am pă-că-lit! (Dintr-o suflare.) Vindem mobila şi câştigăm şaptezeci şi cinci la sută.
TEODOR: Păi mobila nici nu-i cumpărată.
FELIX (ridică ochii în tavan): Ah! Ah! Ah! Nu ştiu, zău, cum să mă mai înţeleg cu tine... Şi ce dacă nu-i cumpărată! Noi n-o vindem în rate, tocmai asta e şmecheria! Cu banii jos! Pe când ratele lor sunt tot alea vechi! Adică după preţul vechi. Că doar n-o să le majoreze cu şaptezeci şi cinci la sută după ce s-a semnat şi parafat!
BUNICA ASPAZIA: Eu zic să mai aşteptăm! Poate mai creşte preţul!
FELIX (amuzat): Ce ziceţi de ea! Cine-mi eşti, mătuşă Aspazia, cine-mi eşti! Mai bine nici nu-i spun preşedintelui Nixon! Ar fi în stare să-şi dea cu pumnii în cap că a scăpat ocazia să te ia consilier personal.
BUNICA ASPAZIA: „Cine nu riscă, nu câştigă”!
FELIX: Adevărat a hundred per cent!
BUNICA ASPAZIA: Atunci, aşteptăm?
FELIX (turuind): Nu mai aşteptăm, mătuşă Aspazia, mobila-i vândută.
BUNICA ASPAZIA: Cum, e vândută?!
FELIX: Cu şaptezeci la sută peste preţul de aseară!
MARIA: Şi în cazul ăsta, noi ce facem? Doar n-o să ne întindem pe jos. Trebuie să cumpărăm altă mobilă. Şi atuncea o să dăm la rândul nostru cu şaptezeci şi cinci la sută mai mult.
FELIX: Nu-ţi face probleme, verişoară Maria, s-a şi cumpărat. La preţul vechi! Câştig, şaptezeci şi cinci la sută! Total beneficiu, o sută cinzeci la sută!... Fără zorzoane, dragilor. Nu se mai poartă. Simplă şi de bun-gust. (Scoate o chitanţă pe care o pune pe masă. Dându-i lui Teodor stiloul.) Semnează aicea, cumnate Teodor. (Teodor ezită.)
TANTI LILI: Semnează, Tedi, semnează. Tot e o simplă formalitate. (Teodor semnează chitanţa.)
FELIX: Bun. Acuma totu-i în regulă. (Împătureşte chitanţa şi o bagă în buzunar.)
BUNICA ASPAZIA (aducându-şi aminte, cu o tresărire): Dar tablourile?
FELIX: Vândute!
BUNICA ASPAZIA: Aoleu! Tot cu şaptezeci şi cinci la sută?
FELIX: Numai cu cinzeci la sută.
BUNICA ASPAZIA (răsuflă uşurată): Tot e bine.
TANTI LILI: În plus sau în minus?
FELIX (prefăcându-se amuzat): Ce ziceţi de ea? Nu-i scapă nimica. Cine-mi eşti, verişoară Lili, cine-mi eşti!
BUNICA ASPAZIA: În plus sau în minus, nepoate Cezar?
FELIX (scăldând-o): Mătuşă Aspazia... dacă te uiţi cu atenţie la tablourile alea... ai să vezi că...
TANTI LILI (întrerupându-l, rece): E clar. În minus.
BUNICA ASPAZIA: Vai de mine!
FELIX: Mătuşă Aspazia... (Invitând-o să privească tabloul „Fetiţe la scăldat”.) Uite-te şi dumneata. Tabloul e mai mult lung decât înalt. Sunt o droaie de fetiţe acolo. Dacă-l tai pe din două, rămân destule fetiţe şi într-o parte şi în ailaltă. Adică poţi să spui că-s „Fetiţe la scăldat” de două ori. Ce faci dumneata cu două tablouri la fel? O juma’ de tablou ducă-se dracului! N-ai avut-o, n-o ai! Da’ nu poţi să spui că o juma’ de tablou face cât un tablou întreg. Vinzi o juma’ de tablou şi ceri bani pe-o juma’ de tablou. Aşa că n-ai pierdut nimica, mătuşă Aspazia... Gata, scoateţi! Scoateţi tot! Că doar n-o să vindem cu veselă şi cu pahare şi cu tot ce mai e înăuntru!
BUNICA ASPAZIA: Da’ ce, chiar acuma vin s-o ridice?
FELIX: Chiar acuma, mătuşă Aspazia, chiar acuma! Ce să mai pierdem vremea! (Bătaie în uşa.) Na, c-au şi venit! (Îşi strânge repede hârtiile şi le vâră în servietă.)
BUNICA ASPAZIA: Vai de mine!
FELIX (luând servieta şi pornind-o spre uşă): Scoateţi tot.
(Bunica Aspazia, Maria şi Aurora încep să golească scrinul, ducând tot ce era înăuntru într-o colţ al încăperii. Felix deschide uşa. Intră Şeful cărăuşilor.)
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR (lui Felix): Şefu’, noi am sosit.
FELIX: Aţi adus tot?
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Păi... tot, ce mare lucru!
FELIX: Bun. Să intre toată lumea. (Se duce şi pune servieta lângă maldărul de vase care sunt scoase din scrin.)
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR (făcând un semn către afară): Hai, bă.
(Cărăuşii intră şi, după ce unul din ei deschide şi cel de-al doilea canat al uşii, se strâng în jurul lui Felix, aşteptând semnalul. Felix ridică braţele, ca un dirijor înainte de începerea concertului. În mâna lui s-a ivit o baghetă. În aşteptare, doi cărăuşi tuşesc. Felix bate nervos cu bagheta în speteaza unui scaun, cerând linişte.)
FELIX: Gata sunteţi?
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Aicea suntem.
(Cărăuşii aşteptă. Brusc, începe Cavatina lui Figaro, Largo al factotum, din opera Bărbierul din Sevilla, de Rossini, pe care Felix o dirijează; şi în aceeaşi clipă cărăuşii se pun pe treabă, scoţând pe uşa din fund piesele vechi de mobilier; apoi vor scoate şi tablourile.)
FELIX (cântă o dată cu vocea): La-la-la-lei-ra! La-la-la-laaa!... La-la-la-lei-ra! La-la-la-laaa!... Largo al factotum della città, largo. La-la-la, la-la-la, la-la-la, laaa!
BUNICUL GAVRIL (se apropie de Teodor): Ce zici de surpriza asta?
TEODOR: Ce să mai zic...
TANTI LILI: Domnilor, mă tem că surprizele abia încep.
BUNICUL GAVRIL: Mai taci din gură, cobe!
(O bucată de vreme, gazdele privesc, cu mutre plouate, cum cărăuşii scot mobila din casă.)
FELIX (mergând de-a îndăratelea, vine lângă Tanti Lili, continuând să dirijeze): Verişoară Lili, am auzit ce-ai spus mai înainte, dar n-am apucat să-ţi răspund. (Cântă.) La-la-la, la-la-la, la-la-la, laaa!
TANTI LILI: În viaţa mea am spus multe. La ce te referi?
FELIX: Când i-am dat cumnatului Teodor chitanţa s-o semneze, tu ai spus că-i o simplă formalitate.
TANTI LILI: Şi ce-i cu asta?
FELIX: Să ştii că nu-i aşa. (Din ce în ce mai declamator.) Nu-i deloc aşa! Putea s-o semneze... sau putea să n-o semneze. Eu nu silesc pe nimenea! Numai că era păcat să scăpăm o ocazie ca aia. Să te vezi c-un câştig de şaptezeci şi cinci la sută, îţi dai seama ce-nseamnă asta? O adevărată pleaşcă! Să crape fierea-n ei de ciudă!... Într-o zi o să punem noi mâna şi pe mobila asta a noastră!
TANTI LILI: Aş vrea să ştiu şi eu, despre cine vorbeşti?
FELIX: Cum, despre cine! Despre ei!
TANTI LILI: Care, ei?
FELIX: Ei! Îmbuibaţii! Ipocriţii! Canaliile fără niciun scrupul! Care ne-au luat mobila noastră cea veche şi tradiţională. Vânduţii, care ar da orice să ne vadă în curul gol!... Dar n-o să ne vadă! N-o să le meargă! (Cântă.) Ah, che bel vivere! Che bel piacere! Che be piace-e-e-ere... per un barbiere di qualità, di qualità!... Îmbuibaţii, care îşi închipuie că noi o să ne mulţumim... (Cărăuşii încep să aducă mobila cea nouă, adică aceeaşi mobilă de serie din actul I.) cu mobila asta de duzină!... Cu toate că eu ştiu că-i bine să lucrezi într-o fabrică de mobilă. Dar una e să faci mobilă, şi alta-i să te foloseşti de ea... Îmbuibaţii! Tolăniţii! În cinstea lor uite ce-am să fac! (Imită zgomotul unui „vânt”.)
BUNICA ASPAZIA: Dar eu parcă am mai văzut mobila asta pe undeva.
MARIA: N-nu cred c-ai mai văzut-o, mamă! Ţi s-a părut.
BUNICA ASPAZIA: Ba eu cred c-am mai văzut-o.
FELIX (cântă): Fi-igaro!... Fi-igaro!... Figaro-Figaro-Figaro-Figaro-Figaro-Figaro-Figaro-Figaro... Fi-i-garo!... Nici nu-i de mirare, mătuşă Aspazia! Sigur c-ai mai văzut-o. E destul să intri în oricare magazin de mobilă şi să-ţi arunci o privire. Dacă vezi acolo o garnitură de mobilă, le-ai văzut pe toate! Fiindcă în ziua de azi toate-s la fel, mătuşă Aspazia! Aşa că eu unul te cred când spui c-ai mai văzut-o. (Cântă.) Uno alla volta! Uno alla volta! Uno alla volta, per carità!
TEODOR (Bunicii Aspazia): Da’ pe la ce magazine ai umblat dumneata, mamă-soacră? Că din câte ştiu eu, de mult n-ai mai ieşit din casă.
BUNICA ASPAZIA: Păi ce, am spus eu c-am văzut-o la magazin?
TEODOR: Atunci, unde?
BUNICUL GAVRIL: De! Scleroza, coană-mare! A-nceput să-ţi joace feste scleroza asta! Nu numai că uiţi ce-ai văzut, da’ câteodată vezi şi ce-ai uitat că n-ai văzut!
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR (lui Felix): Şefu’, treaba-i gata.
FELIX: Da, bine... (Cântă, scotocindu-se îndelung prin buzunare şi continuă să dirijeze cu o singură mână.) Ah, bravo Figaro! Bravo, bravissimo! Ah, bravo Figaro! Bravo, bravissimo!... Verişoară Maria! (Maria se apropie.) Vrei tu să fii aşa de bună... Eu n-am la mine.
MARIA (înţelegând): Da, da... Tedi!
FELIX (cântă, în timp ce Teodor se apropie scoţând portofelul): ... Fortunatissimo, fortunatissimo, fortunatissimo, per verità. (Cântă şi dirijează finalul ariei, uitându-se împreună cu Şeful cărăuşilor în palma întinsă a acestuia în timp ce Teodor îi pune în palmă câteva bancnote.) Sono il factotum della città, della città, della città... Dellaaa ciiittàààà! (Aria se încheie în clipa când Teodor îi pune Şefului cărăuşilor îl palmă ultima bancnotă. Şeful Cărăuşilor se strâmbă, nemulţumit.)
FELIX (după câteva clipe de tăcere, lui Teodor): N-am la mine. Am să-ţi dau eu mai târziu... cam... hm! de două ori pe-atâta! (Cântă reluând finalul ariei, în timp ce Teodor adaugă la bacşiş alte câteva bancnote.) ... Del-laaa ciiittàààà!
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR (lui Felix, zâmbind satisfăcut): Să trăieşti, şefu’! Să trăieşti! (Salută şi, băgând banii în buzunar, se îndreaptă grăbit spre uşă.)
(La uşă, cărăuşii îi taie calea, ameninţători, şefului lor; se iscă o oarecare îmbrânceală; Şeful cărăuşilor împarte câştigul cu subalternii săi. Cărăuşii ies.)
FELIX: Aşa. Acuma suntem stăpâni pe situaţie! Avem mobilă nouă, am plătit o parte din rate...
TEODOR: Cum, o parte din rate?! Nu le-am plătit pe toate?
FELIX: Mobila veche, pe care am vândut-o, e plătită, scumpe cumnate Teodor. Dar au mai rămas de plătit televizorul, celelalte aparate casnice. Şi alimentele. Astea n-au intrat la socoteală. Dar se-nţelege că ratele rămase sunt mult mai mici!
TEODOR: Cât de mici?
FELIX: Ei, nu mai ştiu exact, dragă cumnate!... Mai mici, în orice caz. (Scăldând-o.) Bineînţeles că dobânda a crescut, nu-i aşa, un pic. După cum spune legea: proporţional cu suma plătită şi cu scadenţa. Dacă scadenţa a fost amânată, se-nţelege de la sine că şi dobânda a trebuit să fie un pic majorată. Da’ numai un pic! Nu-i cazul să vă faceţi griji! (Vesel.) Ei, hai! Ce-i cu mutrele astea de înmormântare! Curaj! (Îl fixează pe Bunicul Gavril.) Unchiule Gavril!... Ei?... Las-o naibii de electricitate!... Nu te mai gândi la ea. Doar n-o să se adune atâta cât să sară siguranţele! (Trece la Bunica Aspazia.) Mătuşă Aspazia! Curaj! „Fetiţele” au primit totul cu bărbăţie! Da’ asta nu-nseamnă c-or să le dea mustăţile! Or să se-ntoarcă acasă tot tinere şi voioase. (Trece la Maria.) Nu-i aşa, verişoară Maria? Totul o să fie exact ca şi-nainte. Provizii avem... Şi la o adică putem să creştem ciuperci în pivniţă.
MARIA: Ciuperci?!
BUNICA ASPAZIA: Mi se pare că ciupercile se înmulţesc prin spori.
FELIX: Prin spori, mătuşă Aspazia, sigur că da! Milioane de spori! O să vindem sporii cu sacul!
(Toată familia tace, cuprinsă de îndoială.)
FELIX (după ce îşi mută privirea de la unul la altul): Ah, când vă văd cu mutrele astea de-nmormântare, nu ştiu, zău, ce-mi vine să fac!
TANTI LILI: Te pomeneşti că-ţi vine să-ţi iei câmpii.
FELIX: Chiar că aţi merita s-o fac şi p-asta! Eu mă zbat pentru voi, îmi storc creierii, mă gândesc de dimineaţă până seara ce să facem şi cum să dregem ca să fie bine, şi voi staţi ca nişte curci plouate! Ei, nu pot să le fac chiar singur pe toate!
BUNICUL GAVRIL: După ce ies ciupercile, mie îmi daţi o tărăboanţă şi o pornesc pe străzi, să le vând. Totdeauna mi-am dorit să trăiesc sub cerul liber, şi niciodată n-am reuşit... „Ciuperci! Ciuperci proaspete! Poftiţi la ciuperci!”... Slavă Domnului, putere mai am, şi de zorit nu mă zoreşte nimenea. Oricând pot să mă opresc şi să-mi trag sufletul.
AURORA: Ia-mă şi pe mine, bunicule! Şi eu vreau să trăiesc sub cerul liber. Dimineaţa am să cobor în beci şi am să ud ciupercile, iar după aia vin cu dumneata.
BUNICUL GAVRIL: Te iau, draga mea, sigur că te iau. O să împingem împreună la tărăboanţă. O să ne descălţăm amândoi şi o să ne îmbrăcăm cu haine ponosite, ca să nu batem la ochi...
AURORA: „Ciuperci! Poftiţi la ciuperci proaspete!”
BUNICUL GAVRIL: Pe la amiază, când căldura e mai mare, o să priponim tărăboanţa de-un stâlp şi o să intrăm la birt, să mâncăm o mâncare caldă şi piperată. Dar nu la preţ!
FELIX: Unchiule Gavril!
BUNICUL GAVRIL: ...O tocăniţă de berbec cu multă ceapă şi ardei, după care simţi că te arde în gură şi-ţi vine să dai pe gât o carafă-ntreagă de vin... Să stai cu coatele rezemate de-o masă grosolană de brad, pătată cu toate sosurile şi cu toate soiurile de vin roşu şi să nu-ţi mai pese nici de rate, nici de procente, nici de dobânzi. Doar să stai şi să te uiţi afară în arşiţă, unde un măgăruş priponit alături de tărăboanţă, să stea posac şi să mişte din urechi ca s-alunge muştele...
FELIX: Hm! Unchiule Gavril!
BUNICUL GAVRIL: Şi după aia, când arşiţa s-a mai domolit, s-o porneşti din nou cu tărăboanţa, cu picioarele goale pe caldarâmul încins... „Ciuperci! Poftiţi la ciuperci proaspete! Poftiţi, vă rog! Ciuperci proaspete!”
FELIX (pierzându-şi răbdarea): Unchiule Gavril! Ai luat-o razna!
TANTI LILI (Bunicului Gavril, ignorându-l ostentativ pe Felix): Merg şi eu cu voi, dacă mă luaţi. Am să-mi pun o pălărie cu boruri late şi am să cânt „Oci ciornîie”. Toată viaţa mi-am dorit să fiu cântăreaţă.
BUNICA ASPAZIA: Da? N-am ştiut.
TANTI LILI: Să fiu cântăreaţă undeva într-un port. Într-o tavernă unde vin marinarii şi pe deasupra meselor pluteşte fum de mahorcă... Dar pot să renunţ uşor la fumul de mahorcă! Pot să cânt şi sub cerul liber. Pe la câte un colţ de stradă, unde voi o să vă opriţi cu tărăboanţa şi o să strigaţi „Ciuperci proaspete! Poftiţi la ciuperci!”
FELIX (fierbând): Verişoară Lili!
TANTI LILI: Am să-mi pun o fustă înflorată şi creaţă. Ca de ţigancă. Lungă până la glezne. Şi cred că am să fac şi prostia să mă descalţ.
BUNICA ASPAZIA: Eu am să-mi iau umbreluţa de soare... „Poftiţi la ciuperci proaspete! Ciuperci cu adevărat proaspete!”
FELIX (răcnind): Isprăviţi odată cu idioţenia asta! Mi-aţi împuiat capul cu ciupercile voastre! La nimica nu vă duce mintea! La nimica! Niciun pic de bunăvoinţă! Numai prostii! (Ceva mai domolit.) Cu ciupercile se puteau face bani, nu glumă! Da’ vouă nu vă stă mintea decât la tărăboanţă! Vă arde de glumă, asta e! Şi cu ratele nu-i de glumit! O să plătiţi la rate de o să vă iasă pe nas! Şi să nu-mi spuneţi că eu sunt de vină! Foarte bine, plătiţi-le dacă ardeţi de nerăbdare să le plătiţi! Înfundaţi-vă-n rate pân’ la urechi!
BUNICUL GAVRIL: Vă mai aduceţi aminte cum se hurducau roţile pe vremuri? Era o plăcere să le-asculţi. Nu ca astăzi, când asfaltul s-a-ntins peste tot. Dimineaţa în zori zarzavagiii o porneau pe străzi cu tărăboanţele lor, şi roţile se hurducau pe caldarâm. Cu toate că făceau destul zgomot, nimenea nu se plângea de ei.
TANTI LILI: Şi eu mi-aduc aminte. Dădeam fuga sus în pod şi mă uitam pe lucarnă. Cu toate că nu-i frumos să te uiţi „de sus”! Pe-atuncea încă nu se gândea nimenea la „treburi profitabile”, aşa că în jur porumbeii uguiau fără grijă. Cu execuţiile publice se isprăvise de mult, lumea uitase de ele, iar „prospectarea pieţei” încă nu ajunsese la modă. Porumbeii trăiau în linişte şi pace. Se prăseau şi nu vedeau viitorul în culori sumbre.
FELIX: Verişoară Lili, ceea ce faci tu aduce a subminare a intereselor familiei! Poate că ţi-au mai spus-o şi alţii, dar pe ocolite. Ei, află că eu nu mă sfiesc să ţi-o spun răspicat! Dacă nu sunteţi în stare să vă apăraţi singuri interesele, am să vi le apăr eu!
TANTI LILI: Câtă generozitate! Totdeauna m-am întrebat ce ne-am face bieţii de noi dacă nu s-ar naşte din când în când oameni ca tine. Probabil că în câteva zile ne-ar năpădi bălăriile. (După o scurtă pauză, cu un surâs amar.) Cineva spunea că nu-i nicio nedreptate pe lume. Se pare că avea dreptate. Fiecare îşi merită soarta.
BUNICA ASPAZIA: Poate că ar trebui să te odihneşti, iubito.
TANTI LILI: Da. Poate. În trecut, când se-ntâmpla ca lucrurile să nu meargă bine, cineva trebuia sacrificat. Se presupunea că unul din zei e potrivnic. Şi trebuie să fie îmbunat. Aşa a făcut şi meşterul Manole. Şi-a zidit nevasta, ca să nu se mai surpe zidurile mânăstirii... Astăzi nimenea nu-şi mai zideşte nevasta, fiindcă nu se mai construiesc mânăstiri. Trăim în alt secol. În secolul ratelor. (Scoate din sân o cutiuţă de la o bijuterie.) M-am gândit să reînviem un obicei din trecut. Poate mai e de folos şi azi.
BUNICA ASPAZIA: Ce-i cu cutia aia, Lili?
TANTI LILI (scoate din cutiuţă o tabletă şi o arată tuturor): Otravă. (Murmure de nelinişte.) Are un efect adormitor. Nu simţi nicio durere. Adormi şi... gata.
TEODOR: Lili, ţie nu ţi-e bine?
TANTI LILI: Cui i-e bine în casa asta, dragă Tedi?
FELIX (destul de speriat): Verişoară Lili, ceea ce faci tu e prostie curată!
TANTI LILI: Dacă o făceau cei din trecut, înseamnă că nu-i prostie. De ce vă e teamă? Eu n-am spus să se sacrifice vreunul din voi. Am să mă sacrific eu.
BUNICA ASPAZIA: Doamne fereşte, Lili! Ce te-a apucat?
FELIX: V-o spun tuturor, băgaţi-vă minţile-n cap! Verişoară Lili... (Apropiindu-se de Tanti Lili cu mână întinsă.) Dă-mi pastila!
TANTI LILI (strecoară tableta în sân): Poftim. Ia-o.
FELIX: Nu era otravă!
TANTI LILI (scoate din cutiuţă încă o tabletă, pe care i-o întinde lui Felix): Mai am una. Încearcă.
FELIX (întinde mâna, şovăitor, dar şi-o retrage brusc): Încetează cu scamatoriile astea!
TANTI LILI: Foarte bine, nu-i otravă. E un simplu piramidon. Încearcă. O să-ti scadă febra.
FELIX: Eu n-am febră! Şi nici nu sunt paiaţă! Nu mă pretez la scamatoriile tale!
TANTI LILI: Am vrut să văd dacă sunteţi făcuţi din altă plămadă. Dacă aveţi vocaţia sacrificiului. Se pare că n-o aveţi. Decât doar dacă e vorba de sacrificiul altora. Cât despre febră... Voi n-aveţi niciodată febră. Din când în când o mimaţi, dar nimenea n-are curiozitatea să vă ia temperatura. Sau nu îndrăzneşte. Fiindcă dacă cineva ar avea curiozitatea, sau ar îndrăzni să vă pună termometrul, nu i-ar veni să creadă cât de puţin arată.
FELIX: Tu singură ţi-o faci cu mâna ta, verişoară Lili! Să nu zici că nu te-am avertizat! (Sună telefonul; în drum spre telefon.) Nu poţi să spui că n-am avut bunăvoinţă, dar totul are o limită! Ai s-o sfârşeşti rău, verişoară Lili. (În receptor.) Da!... Spune mai departe!... Ascult!... Amănuntele o să le discutăm mai târziu... Cine a făcut declaraţia?... După tot ce-am vorbit?...
BUNICA ASPAZIA: Despre ce-o fi vorba?
TEODOR: O să aflăm noi. Sst!
TANTI LILI: N-o să aflăm.
FELIX (gazdelor, furios): Încetaţi odată! (În receptor.) Da!... Bine! Vin imediat! Aşteptaţi-mă acolo. (Pune receptorul în furcă; îndreptându-se grăbit spre masă.) Nici la telefon nu poţi să vorbeşti liniştit în casa asta! (Îşi ia servieta şi porneşte spre uşă.)
BUNICA ASPAZIA: S-a întâmplat ceva rău?
FELIX: Nu s-a întâmplat nimica rău. (Îşi continuă drumul spre uşă.) trebuie să plec. Voi apucaţi-vă de treabă.
TEODOR: Ce treabă?
FELIX (cu mâna pe clanţă): Calculaţi! Şi n-o luaţi în glumă. N-o să se-ntâmple nimica rău. Dar nu-i de glumit. Puneţi mâna pe creion şi calculaţi. Tot! Maşina de spălat, detergenţii, mixerul, maioneza, pick-up-ul, prăjitorul de pâine. Tot! Obiectiv şi precis! Fără sentimentalisme şi fără tărăboanţă!
BUNICA ASPAZIA: O să te-ntorci repede, nepoate Felix?
FELIX: Cât pot de repede. Daţi-i zor! (Iese.)
MARIA: Tare mă tem ca s-a-ntâmplat ceva cu ratele noastre.
(Titus deschide uşa şi priveşte afară.)
TEODOR: Îmi pare rău de tot ce s-a-ntâmplat. Dar avem de făcut calcule de rentabilitate.
TITUS: Ce frumos e afară! Linişte. Se văd stelele. şi nu-i nimeni.
BUNICUL GAVRIL (foarte interesat): Zău? Chiar nimeni? (Ducându-se grăbit la uşă.) Ia să văd! (De uşă se apropie şi ceilalţi ai casei.) Într-adevăr, e frumos afară. Şi nu-i nimeni. (Vrea să treacă pragul, dar Teodor îl apucă de braţ, temător.) Totdeauna mi-am dorit să mă plimb în voie... Să călătoresc. Dar de fiecare dată s-a întâmplat ceva care m-a împiedicat. Propaganda pentru iluminatul public, comitetele, machetele pentru insigne... Atunci am aflat pentru prima oară de existenţa electronului... A trebuit să călătoresc mult pe la toate sucursalele din ţară, dar peste tot ne aşteptau comitete, mese festive, cuvântări. Curgea şampania, dar ziua nu mă lăsau să mă reped nici până la un izvor de apă minerală. Mi-am adus aminte că, dintre toate, n-am apucat să gust decât dintr-unul cu apă clorurată. Mi s-a-ntors stomacul pe dos.
TEODOR (după o pauză): Şi eu am visat să călătoresc. Mai ales că n-am avut nicio ocazie. Sau aproape niciuna.
BUNICUL GAVRIL: Ehei, ce vremuri au fost.
TEODOR: „Cunoaşte-te întâi pe tine însuţi”... Mda. (Închide uşa.) Aşadar, dragilor, în situaţia noastră de plătitori de rate, ce este pentru noi rentabil?
TABLOUL III
Seară. Membrii familiei, fiecare cu creionul în mână, stau aplecaţi peste carneţele şi socotesc, bolborosind toţi odată, cu voce egală. Doar Tanti Lili, îmbrăcată în rochia ei albă, lungă până la pământ, şade cu un cot rezemat de masă şi fumează.
BUNICA ASPAZIA: Dacă adunăm două mii trei sute patruzeci şi unu cu o mie cinci sute şaizeci şi nouă... Vasăzică asta face... zero şi ţinem unu... patru cu şase fac zece... zero şi cu unu dinainte, unsprezece. Scriem unu şi ţinem unu... trei cu cinci, opt, şi cu unu, nouă... doi cu unu, trei. Total, trei mii nouă sute zece. Din ăştia scădem două sute nouăsprezece, care fac... nouă din zero nu se poate... împrumutăm unu de la zeci, şi nouă din zece face unu... La zeci rămâne zero. Unu din zero nu se poate. Împrumutăm de la sute şi unu din zece, nouă. Doi din opt fac şase. Şi trei... trei mii şase sute douăzeci şi unu...
BUNICUL GAVRIL: Opt la sută din două sute patruzeci şi doi... opt ori doi, şaisprezece... şase şi ţinem unu. Opt ori patru, treizeci şi doi, şi cu unu, treizeci şi trei... trei şi ţinem trei. Opt ori doi, şaisprezece, şi cu trei, nouăsprezece... O mie nouă sute treizeci şi şase... Ce făceam eu în O Mie Nouă Sute Treizeci şi Şase?...
TEODOR: Opt ori cinci, patruzeci... zero şi ţinem patru... Lasă asta, tată-socrule, nu-ţi mai bate capul. E mult de-atuncea.
BUNICUL GAVRIL: ...O mie nouă sute treizeci şi şase împărţit la o sută... mutăm virgula peste unităţi şi zeci şi ne dă... nouăsprezece virgulă treizeci şi şase. Rotunjit, nouăsprezece. Am avut prea multe obligaţii, asta e. Comitete, întruniri, panglici colorate, fanfare, confeti... Dar puteam să m-apuc şi eu de pictură. Am fost prieten la cataramă cu Petraşcu. Eu i-am sugerat să picteze „Case la Mangalia” cu culori întunecate, ca să reflecte adâncimea mării, deşi priveliştea te îndemna la mult galben, portocaliu şi ocru. Dar asta, numai în aparenţă!
TEODOR: Cum e cu maioneza? E rentabil sau nu?
BUNICUL GAVRIL: Încă n-am calculat.
TEODOR: Atunci, dă-i zor, lasă vorba. Pune la socoteală şi surplusul de mâncare. Când dai cu teul consumi mai multă energie şi ţi se face foame mai repede. Ţine seama şi de creşterea preţului la ouă. Să zicem, în medie cam cinci la sută pe an.
MARIA: Mie mi-a ieşit că maşina de spălat nu-i rentabilă. Avea dreptate Felix.
TITUS: Mie îmi lipsesc datele complete ale problemei. N-am măsurat temperatura în beci.
MARIA: Lucrurile se pare că se simplifică. Felurile or să fie din ce în ce mai puţine. Cred că putem să contăm pe fasole cam de trei ori pe săptămână. Trei ori opt, douăzeci şi patru de porţii pe săptămână. Socotind fiecare porţie...
BUNICA ASPAZIA: Eu nu mănânc fasole.
TEODOR: Şi de ce, mă rog?
BUNICA ASPAZIA: Din cauza „vânturilor”.
TEODOR: Ei, asta-i bună! Dar ciuperci mănânci?
BUNICA ASPAZIA: Cu ciupercile e aceeaşi poveste.
TEODOR: Păi atunci ce doreşti?
BUNICA ASPAZIA (după ce se gândeşte): Bine, mănânc.
TEODOR: Ce?
BUNICA ASPAZIA: Ciuperci.
TEODOR: De unde ciuperci? (Bunica Aspazia n-are răspuns.) Bun. Să ne întoarcem la rentabilitate. Cum rămâne, tată-socrule, cu prăjitorul de pâine?
BUNICUL GAVRIL: Nerentabil.
(Fulgeră.)
BUNICA ASPAZIA: A fulgerat!
MARIA: Cred că ţi s-a părut, mamă. Câteodată luminează farurile când întoarce câte o maşină.
TEODOR: Apropo de maşină. Titus, maşina noastră rugineşte. Cred că ar fi bine s-o gresăm.
TANTI LILI: ...Odată pentru totdeauna.
MARIA: Dar de ce n-o vindem? Am putea să plătim o parte din rate.
TITUS: Mă tem că nimenea n-ar cumpăra un model atât de vechi.
(Fulgeră şi tună.)
BUNICA ASPAZIA: Ei, de data asta n-o să-mi spui c-a întors o maşină! (Încă un tunet, mult mai aproape.) A cumpărat cineva lumânări?
TEODOR: Mamă-soacră, sper că n-ai gânduri negre!
BUNICA ASPAZIA: Lasă prostiile. Mă gândeam la o nouă pană de curent.
TEODOR: Bine gândit.
MARIA: Din câte ştiu eu, n-a cumpărat nimenea lumânări.
BUNICUL GAVRIL: Principiul casei! Lasă-mă să te las! Nu mă miră.
(Bătaie în uşă.)
DENISA: S-a întors unchiul Felix! (Dă fuga la uşă.)
(Denisa deschide uşa. Intră Şeful cărăuşilor, cu şapca pe cap.)
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: ’Nă seara. (Se uită prin cameră.)
TEODOR: Salut. (Scurtă pauză.) Dumneata ce doreşti?
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Io?... Nu doresc nimica. (Continuă să se uite prin cameră.) Bani aveţi?
MARIA (Bunicii Aspazia, cu speranţă în glas): Ne-a adus înapoi mobila!
BUNICA ASPAZIA: Nu mai spune! (Şefului cărăuşilor.) Prietene cărăuş... Spune-mi, te rog... Aţi adus şi „Fetiţele”?
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR (o priveşte pe Bunica Aspazia rânjind): Fetiţele? Aicea? (Izbucneşte în râs.) Nu, coană-mare. Nu facem noi chestii d-astea pân case străine!
BUNICA ASPAZIA: Dar ce-aţi adus? Numai mobila?
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Noi n-am adus nimica. Am venit să luăm. D-aia vă-ntrebam de bani. Ziceam să vă căutaţi loc la hotel.
MARIA (speriată): Hotel „Europa”?
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Da’ de un’ să ştiu eu care hotel? „Europa” sau, care doriţi ’mneavoastră. După cât vă ţine punga. Da’ eu zic să căutaţi unu’ mai ieftin.
TEODOR (apropiindu-se de Şeful cărăuşilor): Ia stai niţel! Ce tot spui dumneata? Ce vrei să iei?
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Cine, io? Păi dac-ar fi după mine, ferit-a sfântu’ să m-ating de ceva! Da’ vezi matale că io... (Se scotoceşte prin buzunare şi scoate un bileţel mototolit, pe care i-l arată lui Teodor.) am ordin. Iacătă-l.
TEODOR: Ordin de evacuare?
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Nooo! Nu-i de evacuare, nu te speria. Ordin de ridicare.
TEODOR: Ridicare a mobilei?
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: ’Mneavoastră puteţi să rămâneţi aicea cât poftiţi. Da’ mobila tre’ s-o luăm. Ordin, ce să-i faci!
TEODOR: Ordin de la cine?
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Păi de un’ să ştiu io? Am primit hârtia şi cu asta, basta.
MARIA: Nu se poate! Trebuie să fie o greşeală!
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Ce greşeală, cucoană? Vezi de treabă! Uite-aicea hârtia. (Îi arată biletul.) Scrie adresa. Negru pe alb. Numele proprietarului... Piesele... Uite-aicea. Masă patru persoane. Taburete, atâtea bucăţi. Scaune, atâtea bucăţi. Scrie tot! Păi ce crezi matale, că eu dau buzna în case la oameni, aşa, că-mi căşună mie pe câte unu’?
TITUS (Şefului cărăuşilor): Dar asta-i strigător la cer!
TANTI LILI: Cerul e-atât de sus... (Tună foarte aproape.) Şi e atâta zgomot...
TITUS (Şefului cărăuşilor): Dumneata nu te gândeşti? Noi cum o să stăm în casă fără mobilă? O să dormim pe jos? O să mâncăm pe jos?
BUNICUL GAVRIL: Ca fiarele în cuşcă?
TEODOR (Şefului cărăuşilor): Nu puteam să trăim ca fiarele-n cuşcă! Dumneata nu poţi să-nţelegi una ca asta?
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR (dând semne de nervozitate): Ei, dom’lor, ce să mai lungim vorba. S-apropie ploaia şi noi n-avem prelată la camion. Păcat de mobilă. Dac-aveţi ceva de discutat, discutaţi cu şefii. Nu cu mine. Io execut ordinu’ Io n-am nicio putere, ce s-o mai lungim.
BUNICA ASPAZIA: „Vorbă multă, sărăcia omului”.
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Chiar aşa, coană mare. (Se duce la uşă şi strigă afară. Haideţi, bă! (Intră ceilalţi cărăuşi.)
MARIA: Trebuie să facem ceva, Tedi! Mai vorbeşte cu el! Trebuie să-nţeleagă!
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR (celorlalţi cărăuşi): Gata, la treabă! Masa, scaunele, pe dedesubt cât încape, deasupra cu picioarele-n sus... (Cărăuşii încep să scoată piesele de mobilier.) Şi televizorul tot la urmă, aveţi grijă de ecran, sprijinit bine... Aşa... Hai! Vioi!
DENISA: Poate avem noroc să vină unchiul Felix.
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR (lui Teodor): Unde-i dormitoru’? (Teodor îi întoarce spatele.)
TANTI LILI: La hotel „Europa”.
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Nu vreţi să spuneţi. Nu-i nimica. (Unui cărăuş care trece pe lângă el, arătându-i uşa de la baie.) Ia vezi, bă, nu-i acolo?
CĂRĂUŞUL (deschide uşa de la baie): Ţţ! Nu-i aicea. Da’ las’ că tot aveam eu nevoie. (Intră la baie.)
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR (deschide uşa care dă într-unul din dormitoare): Aicea-i. (Face un semn din cap şi doi cărăuşi intră în dormitor.) Puneţi toate alea pe jos. Şi să nu şterpeliţi nimica, că-i de rău! Se supără propietarii! (Râde. Cei doi cărăuşi scot patul.) După aia veniţi înapoi după tualetă. (Lui Teodor.) Sus ce-aveţi? (Teodor îi întoarce spatele.)
TANTI LILI: Sus e raiul.
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR (râde cu grosolănie): Băieţi, ia daţi voi o fugă până sus în rai! (Doi cărăuşi urcă scara ce duce la etaj. Se aude apa trasă la baie. Cărăuşul iese.)
CĂRĂUŞUL: Miroase frumos, şefu’.
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Cred şi eu că nu pute ca la gară. Ăştia e oameni spălaţi, bă, nu ca tine. Hai mai repede, că ne-apucă ploaia. Ia vedeţi acolo. Aia trebuie că-i bucătăria. (Doi cărăuşi intră la bucătărie; scoate ordinul şi citeşte cu voce tare.) Frigider. Maşină de gătit. (Strigă la cărăuşii din bucătărie.) Bă, aţi adus cheia franceză? (Cărăuşii care au urcat la etaj coboară ducând un pat.) Ia uite cum pogoară „raiul” pe pământ! Ăsta al cui era? (Lui Tanti Lili.) Da’ bărbatu’ matale, cucoană, care e din ei?
TEODOR: Ţine-ţi gura, mitocanule!
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR (lui Tanti Lili): ’Mnealui e? Ai noroc, cucoană. Niţel cam tomnatic. Da’ merge.
MARIA: Tedi, nu mai suport!
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Las’ că mai e un pic şi scăpaţi de noi.
TEODOR (Şefului cărăuşilor): Am să fac plângere! Întreceţi orice măsură!
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Nu le pune şi matale pe toate la inimă, ce dracu’. Mai glumim şi noi. Haz de necaz, cum e vorba. (Fulgerele şi tunetele s-au înteţit.) Daţi-i zor, băieţi. Acuş vine ploaia. (Silabiseşte din ordin.) Pic... Picup. Aha, da, picup... M-de, păcat de el. P-ăsta vi l-aş lăsa. Aveţi şi plăci?
DENISA: Avem câteva.
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: De plăci nu scrie nimica-n ordin, Da’ de picup scrie. Aşa că tre’ să vi-l luăm. N-am încotro. (Lui Teodor.) Unde-i picupu’ ăla? În dormitor? (Teodor îi întoarce spatele.) Eu zic să vă duceţi la hotel. Măcar pentr-o bucată de vreme. Între timp poate aranjaţi ceva. Noi vă aducem bucuroşi toată mobila înapoi. Zău că n-avem nimica cu ’mneavoastră. (Cărăuşii scot ultimele lucruri, printre care măsuţa telefonului; telefonul e pus jos pe duşumea. Camera rămâne complet goală.) Numa’ s-avem ordin, şi pe toate le punem la locu’ lor, cum a fost. Nici n-o să se cunoască... Ei, asta-i tot. (Se îndreaptă spre uşă; se opreşte.) De, ce să-i faci. N-am avut încotro. Ordinu-i ordin. Ei, rămâneţi cu bine şi... sănătate. ’Nă seara. (Iese. De afară doi cărăuşi închid cele două canaturi ale uşii.)
(Tăcere apăsătoare. Furtuna e în toi.)
BUNICA ASPAZIA: A cumpărat cineva lumânări?
MARIA: Ai mai întrebat, mamă. N-a cumpărat nimenea.
BUNICA ASPAZIA: Aşa e, am mai întrebat. (După o pauză.) Nici nu mai îndrăznesc să spun că mi-e foame. (Pauză.) Oare o fi ajuns mobila unde trebuia?
MARIA: Mamă, de asta îţi arde ţie acuma?
BUNICA ASPAZIA: Dar ai auzit şi tu că n-au prelată.
(Din nou, tăcere apăsătoare.)
TEODOR (îngândurat): Felix... Cumnatul Felix... (Brusc, iluminat de o idee.) Dar ce-ar fi să...?
BUNICA ASPAZIA (plină de speranţă): Ce-ar fi să, ce, Tedi?
MARIA: Tedi! Ştii că şi eu m-am gândit?
(Ca la un semn, toată familia, mai puţin Tanti Lili, dă fuga tropăind la telefon. Se lasă cu toţii în genunchi. Teodor răsfoieşte cu înfrigurare agenda cu numere de telefon. Dar, pe măsură ce se apropie de ultima filă, mişcările lui sunt tot mai încete şi mai obosite. În cele din urmă, descurajat, Teodor închide agenda.)
MARIA: Nimenea, Tedi? Chiar nimenea? Mai caută, te rog. Ia-o de la-nceput, poate ţi-a scăpat cineva. (Teodor clatină din cap, resemnat.)
TANTI LILI (izbucneşte în râs): Dacă v-aţi vedea în oglindă! (Râde din nou.) Dacă v-aţi vedea în ce hal arătaţi! (Imitând vocea unui preot.) Domnului să ne rugăm!... Doamne miluieşte, popa prinde peşte!... (Tună.) Bummm!
(Jenat, Teodor se ridică primul şi, după el, toţi ceilalţi.)
MARIA: Îmi place de tine, Lili. Tu niciodată nu te pierzi cu firea.
TANTI LILI: De ce să mă pierd? Acuş o să vină drăgălaşul de Felix şi o să ne ia pe toţi la reşedinţa de vară a preşedintelui Nixon. (Afară se aude o maşină oprind.) Ce vă spuneam?
DENISA: A venit unchiul Felix! (Aleargă la uşă.)
(Uşa se dă de perete şi în cameră năvăleşte Felix, înfierbântat, în braţe cu un gramofon cu pâlnie.)
FELIX: Asta-i tot ce-am putut să fac pentru voi! Deocamdată! (Grăbit, lasă gramofonul jos pe duşumea şi dă fuga înapoi la uşă.) Asta, în locul pick-up-ului! L-am smuls de la ei! Ipocriţii şi îmbuibaţii! „Nu vreţi să mi le daţi de bună voie? Bine! Ne vedem în instanţă!” Aşa că mâine se rezolvă toate! Pa! (Iese. În clipa următoare reapare însă cu un braţ cu lumânări groase.) Era să uit! Şi astea! (Lasă lumânările să se rostogolească pe duşumea; arătând către lustră.) În caz că... Ştiţi voi pentru ce! (Iese.)
BUNICA ASPAZIA: Ce-s astea? Popice?
DENISA: Ei, bunico! Popice! Sunt lumânări.
BUNICA ASPAZIA (fericită): Lumânări? O, ce bine-mi pare! Ce drăguţe sunt! (Ridică o lumânare şi o mângâie.)
DENISA: Aţi văzut că unchiul Felix nu ne-a lăsat de izbelişte? Mâine se rezolvă toate.
BUNICUL GAVRIL: Da, da...
BUNICA ASPAZIA (se apropie de gramofon şi îl priveşte cu duioşie): De când n-am mai văzut aşa o frumuseţe de gramofon! Ţi-aduci aminte, Gavril? Era la modă în tinereţea noastră... Ţi-aduci aminte cum dansam?
BUNICUL GAVRIL (melancolic): Da, mi-aduc aminte.
BUNICA ASPAZIA: Valsuri, polci. Mazurci. Tangoul a făcut adevărată vâlvă. Doar charlestonul n-a mai mirat pe nimenea. Ce vremuri au fost!...
(Tună violent. Se stinge lumina.)
BUNICA ASPAZIA: Aprindeţi repede un chibrit! Are cineva un chibrit?
TEODOR: Unde dracu’ sunt lumânările alea? (Zgomot de lumânări rostogolite şi al unei căzături.)
MARIA: Tu ai căzut, Tedi?
BUNICUL GAVRIL (geme): Lua-le-ar dracu’ de lumânări!
(Tanti Lili scapără un chibrit. Bunicul Gavril se ridică anevoie ţinându-se de şale. Titus aprinde o lumânare de la chibritul aprins de Tanti Lili. Toţi ai casei aprind lumânări de la lumânarea lui Titus.)
AURORA: Ce frumos e! Parc-ar fi noaptea de Înviere.
TANTI LILI (îndreptându-se spre dormitorul de la parter): Nu mai rămâne decât să ne întoarcem acasă cu lumânările aprinse.
BUNICA ASPAZIA: Cum adică, acasă?
TANTI LILI: Într-o casă bine baricadată. (Intră în dormitor.)
BUNICA ASPAZIA: Unde s-a dus Lili? De ce-a intrat în dormitor?
TEODOR: I s-o fi făcut somn.
BUNICA ASPAZIA: Să nu facă vreo prostie! Trebuia să-i ia cineva cutiuţa cu otravă!
(Tanti Lili iese voioasă din dormitor, cu lumânarea aprinsă şi cu un teanc de discuri. Îngenunchează lângă gramofon.)
BUNICA ASPAZIA: Tot nu ne-ai povestit cum a fost la hotel „Europa”.
TANTI LILI (Bunicii Aspazia, întinzându-i lumânarea): Vrei să ţii puţin? (Punând un disc.) N-are importanţă cum a fost la hotel „Europa”. (Învârteşte manivela gramofonului.) Serurile lor nu-s destul de puternice.
BUNICA ASPAZIA: Zău? Asta înseamnă că nu te-ai făcut bine? Că ai rămas cu o obsesie?
TANTI LILI: Mai am încă multe „obsesii”, mamă. (Porneşte gramofonul. Se aude valsul Dunărea albastră, de Johann Strauss; ia înapoi lumânarea de la Bunica Aspazia.) Asta e.
BUNICA ASPAZIA: Care, asta?
AURORA: Ce frumos e!
TANTI LILI (începe să se legene în ritmul valsului): Asta e, mamă.
Tanti Lili dansează de una singură, cu lumânarea în mână, rotindu-se printre ceilalţi ai casei, care îi fac loc schiţând timid mişcările de vals. Denisa se apropie de Tanti Lili şi amândouă fac pereche, valsând fericite. Le urmează toţi ceilalţi: Titus cu Aurora, Teodor cu Maria şi, în final, Bunicul Gavril cu Bunica Aspazia. Toată familia dansează după Dunărea albastră, fiecare în mână cu câte o lumânare, în timp ce afară răsună îndepărtat tunetele furtunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu