Critică vs. ficţiune în literatura română

(14 iulie 2018)

Cantitativ vorbind, raportul dintre critica literară şi producţia de ficţiune în România (nu includ aici poezia, care e la îndemâna fiecăruia) mă duce cu gândul la raportul dintre numărul asistaţilor social şi al celor ce produc. Mă îndoiesc că mai există în lume vreo altă ţară în care ambiţiile de reuşită în critică să se agaţe de realizarea atâtor „enciclopedii”, „istorii”, „dicţionare” etc. — toate despre scriitori (curente, tendinţe, şcoli, grupări şi mai ales generaţii y compris). Dar să nu uit: mai există şi critica criticii, dacă nu cumva şi critica criticii criticii, pe care aş asimila-o cu segmentul „salariaţilor bugetari”. Apropo, s-a găsit chiar unu’ care să facă o trecere în revistă a cărţilor — considerate de el — proaste!

Asta, dacă privim lucrurile strict cantitativ. Dacă însă ne referim la substanţă, recte la calitatea a ceea ce se produce (la ficţiune mă refer), dezechilibrul e şi mai izbitor. Fiindcă dacă în economie cei ce produc alimentează realmente bugetul asistaţilor social (mă rog, cu împrumuturile — rostogolite — de rigoare), în literatură este de-a dreptul şocant cum o producţie atât de subţire suportă o „suprastructură critică” atât de hipertrofiată. Mirarea e cu atât mai mare cu cât întregul eşafodaj se menţine fără niciun împrumut.