Credință, în exclusivitate

(10 iunie 2020)

„Dumnezeu încheiase Legământul veșnic, acest contract atât de plin de făgăduieli pentru amândouă părțile, pe care Domnul era atât de gelos încât voia să fie venerat neapărat singur de ai săi, fără ca ei să arunce vreo privire piezișă spre alți zei, de care lumea era plină.” [Thomas Mann, Iosif și frații săi, vol. I, ed. Polirom, 2013, pp. 431-2]
Chiar așa, Domnul le pretinde oamenilor generozitate, altruism, dar în același timp, pentru sine pretinde exclusivitate. De ce? Pentru că Dumnezeu există doar în credința oamenilor. De îndată ce oamenii ar înceta să-l venereze, trăindu-și viața cu preocupările lor cotidiene, Dumnezeu ar înceta să existe. De aceea toată acea efervescență religioasă de milenii, ritualurile complicate, fastul preoțimii, silniciile, pedepsele, atrocitățile în numele Domnului. Ce dovadă mai bună că Dumnezeu nu-i decât plăsmuire? Altminteri, dacă ar exista cu adevărat, poate că și-ar vedea de Marea sa Lucrare, trudind în anonimat și cu modestie la ea, cu modestia pe care o propovăduiește. Și pe care o respectă. La alții.