(22 mai 2020)
Lumea simplă a pescarilor din Bretania, zbaterea pentru existență, micile plăceri, cârciuma, idilele, dar și marile tragedii, furtunile, naufragiile, dar „cimpoiul breton alină durerea”, cu un personaj colectiv, aproape difuz, totul prezentat cu o remarcabilă și molcomă cursivitate, reflectând, poate, antica împăcare cu destinul a pescarului biblic. Dar și măiestria autorului, considerat cel mai mare romancier „maritim” din literatura franceză a secolului XX. O fi, de ce nu? „Precise și puternice ca boabele de grindină, nenumărate ca lăcustele, picăturile de ploaie ropoteau furioase peste geamul cabinei care plesni sub forța masei lor. Din omenire nu mai rămăsese decât o ceață albă și un oarecare spațiu dur, de culoarea landei, în care necazurile se înmulțeau... Furtuna își dădea la o parte sinceritatea. (...) Buzunarele cu noapte continuau să-și golească sub urlete vântului pulberea fără măsură.” Cursivitatea francezei romanului traducătoarea Elsa Groza o transpune într-o română la fel de cursivă (cine știe de nu cumva nu încă și mai și!).
M-am întrebat adesea cum erau selectate înainte de 1990 operele literare din Occident pentru a fi traduse în limba română. Nu de alta, dar în ciuda numeroaselor interdicții ideologice mai mult sau mai puțin explicite din partea autorităților comuniste, totuși literatura traducerilor a fost timp de mulți ani o compensație — desigur pentru acei cetățeni ai „lagărului socialist” care gustau literatura (probabil un număr mult mai limitat decât ne place uneori să credem) — la ternul și pauperul cotidian. Desigur, o vorbă bună din partea traducătorului, sau din partea oricărei alte persoane influente, pe lângă mai-marii editurii putea să conteze. Iar o atenționare privind o anumită atitudine binevoitoare a autorului occidental fată de „stânga” în sens larg, cu atât mai mult.
Iată, în Furtună la Douarnenez (editura Univers, colecția Globus, 1982) un personaj are pe braț un tatuaj cu o lozincă „de stânga”: Trăiască Socialismul!... Sau iată un dialog între două personaje: „Ascultă, Fernand, ești comunist ori ba?” „Sigur că sunt comunist. De parcă aș putea fi altceva! Dacă nu dumneata m-ai întreba așa ceva, m-aș simți jignit!” Cu alte cuvinte, a nu fi comunist în comunitatea de pescari unde se desfășoară acțiunea romanului era o suspiciune inacceptabilă!... Ei da, un asemenea detaliu îmi închipui că putea să aibă oarece greutate în luarea deciziei de a face cartea eligibilă pentru traducere, am spune în limbajul de astăzi. Altminteri, puzderia de mici romane șterse din aceeași colecție Globus ar putea fi, printre altele, urmarea pretențiilor modeste ale nu mai puțin modeștilor autori occidentali selectați aici în „Lagărul Estic” în raport cu drepturile de traducere. În lipsă de altceva. Mă gândesc și eu...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Da, instinctul ludic există!
Johan Huizinga afirmă că instinctul ludic la om există. Mi s-a părut până acum că e o exagerare, am încercat să găsesc argumente împotrivă ș...
-
Deși un scop ultim al lumii și al vieții nu există (sau, poate, nu este cunoscut încă), totuși natura nu creează nimic fără un scop, gratis,...
-
Sunt în lume, în desfășurare, evenimente pe care le-aș numi majore. Ascensiunea extremismului este unul din ele, dar extremismul nu e ceva n...
-
„Interviu”/conversație cu... IA Am ajuns la Søren Kierkegaard pornind de la The Denial of Death . Autorul, Ernest Becker, îi consacră lui ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu