Captivul reveriilor (Partea III)

24. Odaia de lucru a tatălui Iuliei. Acesta aprinde lumina. Vasile se plimbă dintr-o parte într-alta, stăpânit de emoţie; îşi freacă mâinile.

TATĂL IULIEI: Înţeleg că totuşi avem o problemă.

VASILE: Nu ştiu dacă avem, domnule Lupea. Dar eu cu siguranţă am una.

TATĂL IULIEI: Vă ascult, domnule Ionescu.

VASILE (după alte lungi momente de ezitare): Domnule Lupea... Ceva mai devreme. când am intrat la dumneavoastră în casă, aţi... Aţi spus ceva... Aţi făcut, aşa, o glumă... Dar, de fapt, nu era... cum să spun, chiar glumă. Aţi spus „Şi ce dacă-i femeie!”... Sau cam aşa ceva. Vreau să zic, „Şi ce dacă Iulia e femeie!”... Nu, cred că am început-o prost. (Pauză stânjenitoare.)

TATĂL IULIEI: Vă ascult.

VASILE: Ştiţi, probabil că ea v-a spus. Adică vreau să spun că probabil sunteţi la curent că în curând o să fie serbarea de sfârşit de an... Şi... gata... Altă ocazie nu mai avem...

TATĂL IULIEI: „Nu mai avem”?

VASILE: Adică, de fapt, eu nu mai am. Şi de aceea a trebuit să mă grăbesc. N-am avut răgaz să stau şi să chibzuiesc, cum s-ar zice... Cu toate că de atâta vreme, aş fi avut tot timpul... Prietenul meu, la care m-am dus să-i cer sfatul... Ştiţi, el e profesor de latină. Dar asta n-are nicio importanţă pentru dumneavoastră. Sau pentru Iulia. El e altă plămadă, ca să zic aşa. El niciodată nu stă pe gânduri... Sau cel puţin, aşa pretinde. Chiar astăzi, ceva mai devreme, mi-a spus: „Vasile, eşti un prost!”... Şi eu am venit. (Din odaia alăturată se aude un hohot strident de râs.)

TATĂL IULIEI: Domnule Ionescu, adunaţi-vă! N-am înţeles nimic din tot ce mi-aţi spus până acuma.

VASILE: N-aţi înţeles nimic, nu?... Da... Din păcate, e trist... Dumneavoastră mă cunoaşteţi foarte puţin... Sau, mai bine zis, cunoaşteţi, mă rog, cât de cât, numai o latură a vieţii mele. Şcoala. Dar cum aş putea să vă explic totul?... Gândurile mele de fiecare zi... Frământările mele... Eh, domnule Lupea, într-o singură privinţă cred că am greşit. Trebuia să fi stat de vorbă mai întâi cu ea. Dar acuma, asta e! am venit. Astăzi nimeni nu mai procedează ca mine. I-am spus-o şi prietenului meu, dar el a fost de părere că poate... Îmi dau seama ce aţi putea crede dumneavoastră. E o... situaţie... foarte neplăcută, dar trebuie să vă spun. (Un nod în gât îl face să amuţească.)

TATĂL IULIEI: Dacă trebuie, domnule Ionescu, atunci spuneţi-o!

VASILE: Aş... aş vrea... Aş vrea s-o cer... de soţie... pe fiica dumneavoastră.

TATĂL IULIEI: Pe Iulia?! Dumneata?!

Pătratul de duşumea pe care stătea Vasile se scufundă până când profesorul ajunge cu bărbia la nivelul duşumelei.

TATĂL IULIEI: Hei, domnule Ionescu! Ce faci acolo? Te rog să ieşi! (Îi întinde mâna, ajutându-l să iasă.)

VASILE (ieşind): Ştiţi cum se spune, „s-a scufundat pământul cu el”! Mă refer la mine. (Gâfâie.) Mulţumesc, domnule Lupea. Vă mulţumesc foarte mult! (După o pauză, fără prea mult entuziasm.) Ei, ce ziceţi?

TATĂL IULIEI: Ce zic de povestea cu Iulia? (Vasile încuviinţează.) Ce-aş putea să spun? Asta da, surpriză, domnule Ionescu! Întrebarea e ce spune ea.

VASILE: Păi asta e, că n-am întrebat-o.

TATĂL IULIEI: În ce vremuri trăieşti, dragă profesore? Oare matematica dumitale nu evoluează? Nu se modernizează şi ea odată cu obiceiurile? Cine, în ziua de azi, se mai duce la părinţi când e să ceară mâna unei fete? Pe de altă parte, nu pot să nu-ţi apreciez gestul. Mai bine aşa decât să mi-o fi răpit!

VASILE: S-o fi răpit! A, nu! Aşa ceva n-aş fi făcut niciodată!

TATĂL IULIEI: Păi, hai să vedem ce zice ea.

VASILE (speriat): Nu! Staţi puţin!

TATĂL IULIEI: Mai ai ceva să-mi spui?

VASILE: Eu... nu. Adică... Ce credeţi c-o să spună ea?

TATĂL IULIEI: Ce cred eu! De unde naiba să ştiu? Să vedem ce-o să spună ea.

VASILE: Vreau să spun, dumneavoastră dacă aţi fi în locul meu, ce-aţi face?

TATĂL IULIEI: Eu în locul dumitale?...

VASILE: Ce-aţi face, în locul meu?

TATĂL IULIEI: Sincer?... Cred că aş fi fost mai îndrăzneţ. (Iese.)

25. Vasile îşi închipuie. Iată-l ieşind din casa familiei Lupea. O târăşte după el pe Iulia: o răpeşte. În ochi i se citeşte o hotărâre nestrămutată, aproape războinică. Fata se zbate, ţipă, îl loveşte cu pumnii în piept. Vasile coboară treptele continuând s-o târască după el. În faţa casei îi aşteaptă un cal. O aburcă în şea, sare şi el, ca voinicul din poveste, în spatele ei. Dă pinteni calului, pornesc în galop. Iată-l acum în straie de cavaler, în timp ce Iulia poartă o rochie albă, vaporoasă. Se zbate, plânge. Brutal, el o loveşte peste faţă. Hohotind, supusă, ea se răsuceşte spre el şi i se aruncă la piept.
Iată însă că la prima răspântie (undeva, la o margine de târg, luminată de un felinar chior), îi întâmpină, în umbră, o ceată de bătăuşi tocmiţi de tatăl Iuliei. Vasile opreşte calul. Bătăuşii ies în lumină, ameninţători. Strâng cercul în jurul celor doi. Vasile e dat jos de pe cal, şi Iulia le fel. Iese în lumină şi tatăl Iuliei, încruntat, în costum de călărie, cu cizme şi în mână cu o cravaşă, în timp ce bătăuşii se dau la o parte.

TATĂL IULIEI: Iulia! Treci aici! (Arată spre locul din spatele său.)

Spăsită, Iulia îi îndeplineşte porunca. Tatăl ei le face bătăuşilor un semn. Aceştia strâng din nou cercul în jurul lui Vasile. Deodată unul din bătăuşi îl loveşte năprasnic cu pumnul în faţă. Vasile se împleticeşte, ameţit, dând cu spatele, nimereşte în pumnul altui bătăuş, care îl proiectează în altă direcţie. Loviturile curg din toate părţile şi Vasile, neputincios, zboară ca o minge dintr-o parte într-alta, până când, ameţit, cade la pământ, gemând.

26. În camera de lucru a domnului Lupea, singur, Vasile aşteaptă. De undeva din altă încăpere (bucătăria) se aude discuţia aprinsă dintre părinţii Iuliei.

27. Bucătăria. Iulia, în picioare, cu o expresie de confuzie pe faţă, rezemată cu spatele de un bufet, stă în faţa părinţilor ei, privind în pământ. Este limpede în acest moment că ceea ce fusese cel mai important de spus a fost spus. Clipe de tăcere încordată.

TATĂL IULIEI: Deci, Iulia dragă, aşa stau lucrurile. Eu nu vreau să-ţi impun nimic. Tu decizi. (Aşteptare încordată.) Deci?... (Tot confuză, Iulia înalţă din umeri.) Mergem împreună să-i spunem?

IULIA: Ce să-i spunem?

TATĂL IULIEI: Ce-ai hotărât tu.

IULIA: Nu ştiu...

TATĂL IULIEI: Sau ţi-e jenă să-i spui că nu te interesează?

MAMA IULIEI: De fapt, asta nu-i o chestiune de jenă. Te interesează, sau nu te interesează? Părerea mea e că e bine să nu te pripeşti. În definitiv, ce-ţi poate oferi acest domn? Îţi poate oferi ceva? Simţi ceva pentru el?

IULIA: Ceva?...

MAMA IULIEI: Da, ceva! Nu poţi să faci casă cu cineva pentru care nu simţi nimica, nu? (Tăcere încordată.)

TATĂL IULIEI: Deci, Iulia? (Starea de confuzie a Iuliei persistă.) Mă duc să-i spun că răspunsul tău e nu?

MAMA IULIEI: Asta-i nebunie curată! Nu-nţeleg cum poate să-i treacă aşa ceva prin cap! Dai buzna în casa oamenilor, aşa, pe nepusă masă, şi le spui, „Ştiţi, eu aş vrea s-o iau de nevastă pe fiica dumneavoastră!”

IULIA: E un om cumsecade...

MAMA IULIEI: Nu mai spune! Şi ăsta e, după părerea ta, un motiv să te căsătoreşti cu cineva? Doar fiindcă-i om cumsecade?

IULIA: Nu, dar...

MAMA IULIEI: Dar ce?

TATĂL IULIEI: Atunci mă duc să-i spun că-i dai răspunsul în câteva zile?

IULIA: Nu ştiu...

TATĂL IULIEI: Bun, atunci mă duc să-i spun că nu ştii! Aşa e bine?

MAMA IULIEI: Doamne, ce gânduri nebuneşti! Dacă părerea mea contează, eu zic, Toni, să te duci şi să-i spui să plece!

TATĂL IULIEI: Da, Iulia?

Iulia, nehotărâtă, ridică din umeri, continuând să privească în pământ. Exasperat, tatăl Iuliei iese precipitat din bucătărie.

28. Camera de lucru a tatălui Iuliei, unde Vasile aşteaptă răspunsul. Intră tatăl Iuliei.

TATĂL IULIEI: Îmi pare rău, domnule Ionescu, Iulia nu vrea să vină.

VASILE: Nu vrea să vină, sau...?

TATĂL IULIEI: Îmi pare rău. Prea a fost, aşa, pe neaşteptate.

VASILE: Da, înţeleg... (Tăcere stânjenitoare.) Dumneavoastră, domnule Lupea, ce-aţi face în situaţia asta dacă aţi fi în locul meu?

TATĂL IULIEI: Sincer? Aş mai bea un pahar de coniac. (Vasile tresare, aţintindu-l cu reproş.) Am glumit, profesore... În locul dumitale, aş zice c-am avut o zi proastă.

VASILE: Da... Cred că aveţi dreptate, a fost o zi proastă.

TATĂL IULIEI: Îmi pare rău, domnule Ionescu. (Vasile iese.)

29. Pe holul dintre cele două odăi, mama Iuliei îl urmăreşte cu o privire severă, aproape cu duşmănie. Vasile dă să treacă pe lângă ea, dar se opreşte totuşi pentru o clipă.

VASILE: V-am spus eu, doamnă, că am făcut o boacănă.

Mama Iuliei îi răspunde printr-o tăcere ostilă. Vasile trece mai departe, îndreptându-se spre ieşire.

30. În prima încăpere, toate privirile oaspeţilor se îndreaptă în tăcere spre el, ca şi cum ar fi cu toţii la curent cu cele întâmplate. Priviri dezaprobatoare, priviri curioase. Doar Preda sughite răsunător. Vasile tresare, se opreşte pentru o clipă şi se întoarce spre el.

PREDA (dezvinovăţindu-se): N-am spus nimica!

31. Vasile iese din casa familiei Lupea. Traversează strada. Ajuns pe trotuarul opus, se opreşte şi priveşte în urmă. Iată casa, cu ferestrele luminate, casa de care s-au legat speranţele sale de-o zi, acum spulberate. La una din ferestre, probabil cea de la camera domnului Lupea, lumina se stinge.
Vasile vede, cu închipuirea, cum întreaga imagine se sfărâmă în cioburi, şi cioburile cad la pământ cu încetineala unor frunze veştede.
Dă să plece. Se răzgândeşte însă şi pentru o clipă îşi întoarce încă o dată privirea îndărăt.
Casa e întreagă. I se năzăreşte că uşa se deschide încet, de la sine, şi că Iulia se iveşte în prag, toată fremătând de dragoste. Iat-o alergând spre el, de-a curmezişul străzii, cu braţele întinse, plutind ca într-un vis. Vasile, la rândul său, aleargă spre ea plin de speranţă, fericit.
Îl trezeşte un claxon strident de automobil, urmat de un scrâşnet de frâne. O maşină s-a oprit la un pas de el orbindu-l cu farurile; l-a surprins în postura de visător, cu braţele întinse, alergând în întâmpinarea Iuliei. O voce furioasă vine prompt dindărătul luminii orbitoare a farurilor: „Dacă eşti beat, nu mai umbla pe străzi, dobitocule! Du-te acasă şi culcă-te!”
Vasile se dă la o parte. Maşina demarează în scârţâit de cauciucuri şi se îndepărtează.

32. Marcat de cele întâmplate, Vasile o ia în lungul trotuarului, epuizat, cu paşi târşiţi.
Pe măsură ce înaintează însă, chipul său se înseninează din ce în ce: un gând îi dă aripi. Spatele i se îndreaptă. Păşeşte tot mai sprinten, tot mai grăbit, până când, la un moment dat, începe să alerge, ca şi cum ar avea o ţintă bine ştiută.
Iată-l ajuns într-o piaţă vastă, luminată, pustie, înconjurată de clădiri medievale. La capătul celălalt al pieţei, trasă la bordură, se zăreşte o maşină albă, luxoasă. Într-acolo aleargă Vasile şi din mers îşi caută cheile în buzunar în timp ce traversează piaţa.
A ajuns la maşină. Descuie cu telecomanda, deschide portiera, se aşează, degajat, la volan, porneşte motorul şi deschide radioul de la bord. Se aude limpede, în liniştea nopţii, netulburată de zgomotul motorului silenţios, o melodie de jazz. Vasile e acum fericit. Pe chipul său lunecă, parcă, umbra unei păreri de rău. Fleacuri! A fost doar o slăbiciune de moment.
Vasile nu mai are aspectul ponosit al profesorului de matematică ci s-a transformat într-un tânăr flegmatic, din lumea mondenă. Piciorul său apasă hotărât pedala de acceleraţie. Vedem m
aşina pornind în viteză, legănându-se ca pe valuri, puternică, suplă.
Muzica îl însoţeşte de-a lungul străzilor pustii.
Vasile conduce cu mână sigură, tot mai repede, cotind când la dreapta, când la stânga, până când oraşul rămâne în urmă. Doar şoseaua se derulează cu repeziciune înaintea sa, luminată de faruri, unduind printre dealuri.
Iată, la marginea şoselei, o tânără superbă, care face autostopul; încearcă să-l ademenească dezgolindu-şi coapsa sub pretextul (arhicunoscut) că îşi aranjează ciorapul. Pe Vasile însă nu-l impresionează. Goneşte mai departe. O altă tânără încearcă să-l ademenească în acelaşi chip. Apoi alta. Şi încă una.
La volan, Vasile are o tresărire de surpriză. Ultima tânără ieşită în cale i-a atras în mod deosebit atenţia. Să fie oare cineva cunoscut?
Şi fiindcă a oprit dincolo de ea, dă cu spatele şi trage maşina la marginea şoselei. În lumina farurilor, tânăra autostopistă are aerul că se ruşinează; se grăbeşte să-şi acopere coapsa dezgolită.
Lui Vasile nu-i vine să creadă: este chiar Maria. Închide radioul. Coboară.

VASILE: Maria! Cum ai ajuns aici? (Emoţionată, Mariei i-a pierit glasul.) N-are importanţă. Hai, urcă.

MARIA (către un tufiş de la marginea şoselei): Horia! Hai, ieşi de-acolo. Am găsit maşină, plecăm.

Îl vedem pe Horia ivindu-se din tufiş. Vasile îl ciufuleşte amical.
Se urcă toţi trei în maşină, Maria lângă Vasile, Horia în spate.
Maşina întoarce, porneşte în viteză.

33. În maşină, în drum spre oraş. Radioul a fost între timp deschis din nou. Se aude, în surdină, Simfonia a 6-a de Gustav Mahler.

MARIA: Ce-ai mai făcut, Vasile, în ultima vreme?

VASILE: Am fost foarte ocupat. (Îşi aprinde o ţigară. Cu un gest dezinvolt, aruncă pachetul pe bord, sub parbriz.)

MARIA (surprinsă): Fumezi?

VASILE: Vrei şi tu?

MARIA: Mulţumesc, eu nu fumez. Văd că nu-ţi mai aduci aminte. S-a schimbat ceva între timp? (Vasile nu-i răspunde.) Aşadar, ce-ai mai făcut în afară de şcoală?

VASILE (oarecum absent): Şcoală? (Coboară geamul de lângă el şi suflă fumul afară.)

MARIA: Să nu te întreb de şcoală?

VASILE: Am fost foarte ocupat în ultima vreme.

MARIA: Zău? Cu ce?

VASILE: Am călătorit mult.

MARIA: Cât de mult?

VASILE: Destul.

MARIA: În imaginaţie?

VASILE (se întoarce spre ea şi râde): Ar fi ceva rău în asta?

MARIA: Nu ştiu. Depinde.

VASILE: Depinde de ce?

MARIA: Depinde de cât de departe îţi permiţi să călătoreşti. (Câteva clipe de tăcere.) Asculţi Mahler?

VASILE: Da? E Mahler?... Am să mă gândesc la asta.

MARIA: La ce?

VASILE: La cât de departe îţi permiţi să călătoreşti.

MARIA: Eu n-am nevoie să călătoresc prea departe... Doar deschid fereastra, care dă spre parc...

VASILE: Noaptea?

MARIA: Spre dimineaţă, când nu mai am somn.

VASILE: Şi eu la fel.

MARIA: Da? Nici tu n-ai somn? (Vasile nu răspunde.) Am noroc în privinţa asta.

VASILE: În ce privinţă?

MARIA: Să am o fereastră care dă spre parc.

VASILE: Şi eu la fel...

MARIA: Da, ştiu... (Ascultă muzica.) E frumos Mahler... Azi-dimineaţă, când am deschis fereastra...

VASILE (întrerupând-o, surprins): Azi-dimineaţă a fost asta?

MARIA: Ţi se pare că a fost mai de mult?

VASILE: Mi se pare c-a trecut o veşnicie.

MARIA: Aşa-i când eşti foarte ocupat... (Clipe de tăcere.) Ţi-aduci aminte de sculptura aia din parc?

VASILE: Cu cei doi care...?

MARIA: Se sărutau, da... (Ascultă muzica.) E foarte frumos Mahler. Are ceva ireal... (Vasile tace.) Ar trebui să verificăm.

VASILE: Ce?

MARIA: Dacă sculptura cu cei doi există de-adevăratelea.

VASILE: Trecem mâine pe-acolo să vedem.

MARIA (entuziasmată): Da? Prin parc? Mâine ai un pic de timp liber?

VASILE: De ce n-aş avea?

HORIA: Atunci, jucăm şi badminton în parc?

VASILE: De ce nu?

MARIA (după o pauză): Cum merg pregătirile cu serbarea?

VASILE: Serbarea?... (Arată spre radio.) Îmi dai voie să schimb?

MARIA: Nu-ţi mai place Mahler?

VASILE (caută alt post): Ba da, dar... (Găseşte un post care transmite muzică de jazz.)

HORIA: E mai mişto aicea.

VASILE: Da? Mă bucur că avem aceleaşi gusturi.

MARIA (după o pauză): Deci ai fost să iei masa în oraş, Vasile?

VASILE: În oraş?

MARIA: Păi da, parcă spuneai că nu-ţi place să mănânci acasă.

VASILE: Aşa am spus?... Depinde de casă, Maria dragă.

MARIA: Dintotdeauna am fost şi eu de părerea asta.

VASILE: Da?

MARIA: Te surprinde?

VASILE: Nu mă surprinde deloc...

MARIA: Îţi imaginezi cum e s-ajungi acasă cu braţele încărcate de pachete?

VASILE: De pachete?... Da. Cred că da. De fapt, mi se-ntâmplă, da.

MARIA: Eu nu mă-ncarc niciodată prea mult cu cumpărături. Dar nu mi-e greu să-mi imaginez. Ai braţele încărcate şi trebuie să scoţi cheia din geantă. Îmi închipui că-i un adevărat chin.

VASILE: Sunt convins. De fapt, chiar ştiu.

MARIA: Totul e să aibă cine să-ţi deschidă uşa.

HORIA: Dacă n-ai nicio mână liberă, poţi să suni cu cotul!

VASILE: Ce zici de el? Are imaginaţie Horia!

MARIA: Da... Horia al nostru.

VASILE: Poftim?

MARIA: Una e să-i explici chelnerului în detaliu cam ce-ai vrea să-ţi aducă, şi alta e ca cineva, acasă, să-ţi cunoască toate gusturile...

VASILE: Şi să-ţi ghicească poftele!

MARIA: Nu-i aşa?

VASILE: Asta mi se-ntâmpla când locuiam împreună cu ai mei... Da, mi-aduc aminte.

MARIA: ...Să n-ai nevoie să explici nimic... Să fie totul la locul lui... Sau, dacă am fost puţin distrată şi poate că n-am pus destulă sare, tu să nu te superi...

HORIA: Să găseşti solniţa pe masă.

VASILE: E clar, Horia se gândeşte la toate!

MARIA: ...Să fii convins că n-a fost nimic cu rea-intenţie... Şi că poate aveam o preocupare când am făcut mâncarea. Pur şi simplu mi-a fugit gândul în altă parte.

VASILE: Mie nu-mi stă în obicei să fac asemenea reproşuri.

MARIA: Sunt convinsă!

VASILE: Oricine poate greşi.

MARIA: Categoric! E important ca în casă să fie armonie şi bună înţelegere.

VASILE: Întru totul de acord.

MARIA: Şi de când ai plecat de-acasă nu ţi s-a mai întâmplat?

VASILE: Ce?

MARIA: Să vii acasă şi să ştii că cineva îţi cunoaşte toate preferinţele.

VASILE: Nu ştiu... Şi, oricum, nu-mi prea sunt cunoscute preferinţele.

MARIA: Nu? Păcat.

VASILE: Nu mi le cunosc nici eu însumi, se pare. (Schimbă postul de radio întorcându-se la simfonia lui Mahler. Aruncă pe geam chiştocul.) Nu te deranjează curentul?

MARIA: Nu, e plăcut afară. (După o pauză.) Îmi dai şi mie o ţigară?

HORIA: Mama, tu nu fumezi!

MARIA: Ei, ne prostim şi noi un pic! (Luând pachetul de pe bord.) Nu-i aşa, Vasile? (Îşi aprinde o ţigară.) Azi e seara poznelor! Nu? (Pufăie de câteva ori, fără să tragă fumul în piept. Coboară geamul de pe partea ei şi priveşte neliniştită afară, nerecunoscând locurile.) Dar, Vasile, nu trebuia să ajungem acasă până acuma?

VASILE: Nu ştiu. Trebuia?

Maria aruncă chiştocul pe geam afară.

34. La fel ca în prima secvenţă: beznă.
Începe să sune ceasul deşteptător. Se aude cum o mână — mâna lui Vasile — se grăbeşte să-l caute. Îi trebuie câteva secunde bune până să dibuie butonul de oprire. Se aprinde veioza. Vasile ia ceasul de pe noptieră şi îl priveşte nemulţumit. A fost pus să sune la ora patru.

VASILE: Patru... De ce patru? Ei, drăcie!

Pune ceasul la loc pe măsuţă şi stinge veioza. Din nou beznă.
Peste câteva clipe începe să se audă sforăitul deja cunoscut, venind de afară din parc, din ce în ce mai tare. Se aprinde veioza. Vasile se dă jos din pat şi se apropie de fereastră. Ridică transperantul, deschide fereastra. La zgomotul ferestrei deschise, o căprioară care stătea nemişcată în centrul pajiştii a tresărit speriată şi a fugit făcându-se nevăzută printre copaci.
Bătrânul parc doarme ultimele minute ale nopţii.
Mijesc zorile. Ciripit de vrăbii abia trezite. în faţă se întinde pajiştea deja cunoscută, încadrată de copaci seculari. Coroanele se profilează distinct pe fundalul cerului trandafiriu. Aleile şerpuite, felinarele încă aprinse, rondurile de flori.
Vasile ascultă — de astă dată cu încântare — sforăitul care vine dinspre parc. Iată şi copacul bătrân, înconjurat de un pâlc de copaci tineri — un ciot întruchipând nasul, scorbura întruchipând gura şi cele câteva lăstare dintre „nas” şi „gură” tremurând sub „suflarea” adormită a copacului... Cei câţiva copaci tineri din jurul celui bătrân se răsucesc, se agită, deranjaţi de sforăit, îşi îndoaie ramurile în chip de braţe nervoase, ducând degetul la gură; tinerii copaci şoptesc supăraţi: „Ssst!”... „Ssst!”
Vasile continuă să privească, încântat.
La etajul trei fereastra s-a deschis larg şi în fereastră s-a ivit Maria, în cămaşă de noapte. Priveşte şi ea parcul la revărsat de zori, la fel de încântată.
Iată, de-a curmezişul pajiştii, făptura feminină, translucidă, parcă încropită din aer, a Nopţii, zăcând leneşă, lungită pe-o rână, peste întreaga întindere a pajiştii. Noaptea încă mai dormitează — femeie somnoroasă, înveşmântată într-un văl transparent, cu pletele-i lungi de ramuri de salcie plângătoare răsfirate peste umărul gol. Noaptea cască, se ridică în capul oaselor, se întinde leneş, cască din nou.
La fereastra de la etaj, Maria priveşte, fermecată.
La fel şi Vasile, un etaj mai jos.
Lumina dimineţii a crescut. Făptura translucidă a Nopţii a dispărut. A rămas doar pajiştea goală. Ciripitul vrăbiilor s-a înteţit.
Privirea Mariei întâlneşte, la o oarecare depărtare, grupul statuar al celor doi care se sărută, sub semnul aceleiaşi incertitudini ca şi prima dată: să fie oare acolo, în centrul pajiştii, o sculptură, sau un bărbat şi o femeie aievea, contopiţi într-un sărut lung? Maria se apleacă peste pervaz
şi îl zăreşte pe Vasile la fereastră.

MARIA (în şoaptă): Vasile! (Vasile se întoarce spre ea şi îi face cu mâna.) Ssst!

VASILE (îi face semn că a înţeles): Ce zi e azi?

MARIA: Azi? Cred că sâmbătă.

VASILE: Sâmbătă? Atunci, e bine.

MARIA: Unde mănânci azi, în oraş?

VASILE: Nu cred.

MARIA: E încă devreme.

VASILE: Da... E foarte devreme.

MARIA: Ce faci, te-ntorci în pat?

VASILE: Nu cred. Mi-a pierit somnul.

MARIA: Şi mie la fel.

Un biciclist în vârstă pedalează sârguincios îndepărtându-se pe o alee care duce în adâncul parcului. Pe aceeaşi alee, un tânăr alergător, în trening, se apropie venind din adâncul parcului.

VASILE: Nu s-ar zice totuşi că-i chiar aşa de devreme.

MARIA: Ştii ce?

VASILE: Ce?

MARIA: Închidem ferestrele şi ne mai gândim un pic. De acord?

VASILE: De acord.

Cele două ferestre se închid. Razele soarelui se răsfrâng în geamuri.

35. Apartamentul Mariei. Îl vedem pe Horia, în pijama, apropiindu-se de fereastra camerei sale, care dă de asemenea către parc. Se opreşte la fereastră şi priveşte îndelung afară.
Vedem grupul statuar al celor doi care se sărută, în costumele lor albe, mulate pe corp.
Privind afară, pe faţa lui Horia înfloreşte un zâmbet.
Grupul statuar nu-i chiar... statuar. Distingem o uşoară mişcare a capetelor celor doi. Şi iată, îi şi recunoaştem: sunt Vasile şi Maria sărutându-se lung.
Îl vedem pe Vasile coborând fără grabă de pe soclu, întinzând braţele spre Maria, apucând-o de mijloc şi ajutând-o să coboare la rândul ei.
Vasile şi Maria, privindu-se unul pe celălalt cu dragoste, se îndepărtează spre adâncul parcului ţinându-se de mână.

SFÂRŞIT