PERSONAJELE
BUNICA ASPAZIA
BUNICUL GAVRIL
MARIA, fiica Bunicii Aspazia şi a Bunicului Gavril
TEODOR, soţul Mariei
TITUS, fiul Mariei şi al lui Teodor
AURORA, soţia lui Titus
TANTI LILI, sora Mariei
DENISA, fiica lui Tanti Lili
Oaspeţii:
VISARION
NASTASIA, soţia lui Visarion
ILARION
ELVIRA, soţia lui Ilarion
FELIX
POLIŢISTUL
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR
Cărăuşi
Gărzi de corp
Brancardieri
Fanfară
Actul I — Puiul de cuc
Scena înfăţişează camera de zi a unei familii înstărite de pe la mijlocul secolului al XX-lea, cu o scară interioară care duce la cele două dormitoare de la etaj. În partea stângă, sub scară — două uşi; una dă într-un dormitor, cealaltă, în baie. În dreapta, alte două uşi — una dă în bucătărie, cealaltă într-un al doilea dormitor. În fund — două ferestre şi o uşă cu două canaturi, toate dând în stradă. Mobilier „clasic”, destul de uzat: o canapea, trei fotolii, câteva scaune tapiţate, o masă masivă de stejar, un scrin, o măsuţă joasă, încă o măsuţă, ceva mai înaltă, pe care stă telefonul etc. Pe pereţi — câteva tablouri mari, printre care, la loc vizibil, Fetiţe la scăldat, într-un format aproape panoramic, şi Natură moartă cu crap.
TABLOUL I
Înainte de ridicarea cortinei se aud zgomotele unei furtuni de vară: ropotul ploii, vântul, tunetele.
La ridicarea cortinei, locuinţa e cufundată în întuneric. Doar pe ferestrele din fund pătrund înăuntru lumina străzii şi, din când în când, fulgerele.
Toată familia se află în camera de zi, şezând în tăcere pe canapea, în fotolii şi pe scaune.
BUNICUL GAVRIL: Ca de obicei, de o vreme încoace nimeni nu mişcă un deget în casa asta! De ce nu se ocupă cineva de tablou?
BUNICA ASPAZIA: Ia te rog! Până aici! Destul că mi-aţi vândut aproape toate bijuteriile! De tablouri nu vă dau voie să v-atingeţi!
TEODOR (cu răbdare aparentă): E vorba de tabloul electric, mamă-soacră.
BUNICA ASPAZIA: A! de tabloul electric!... Ce idee prostească să-i spună tot tablou, când el nu-i decât o bucată de...
TEODOR (întrerupând-o, cam răstit): Asta, din pricina formei. Bănuiesc. Adică e şi el tot dreptunghiular, la fel ca şi-un tablou.
BUNICA ASPAZIA: Mă rog, aşa-i când le judecăm pe toate după formă. (După câteva clipe.) Hm! Auzi colo! Tablou electric! E o adevărată jignire pentru tabloul... mă rog, adevărat. Nimeni nu se gândeşte că denumirile astea creează confuzie.
TANTI LILI: Asta încă nu-i nimic. Era confuziilor abia începe. Fiecare invenţie aduce o confuzie. Şi, slavă Domnului, de o vreme încoace plouă cu invenţii.
(Fulgeră.)
BUNICA ASPAZIA: Doamne-Dumnezeule, ce prăpăd!
TITUS: Îţi vine să-ţi iei câmpii!
BUNICA ASPAZIA: Din cauza mea?
TITUS: Da! M-am săturat să tot aud „Ce prăpăd, ce prăpăd!” Ei bine, ce prăpăd? Fulgeră, şi gata! Casa n-o să ia foc!
BUNICA ASPAZIA: Asta ar mai lipsi. Mă gândesc că dacă la Societatea de Gaz şi Electricitate nu răspunde nimeni la telefon, cu Pompierii poate să se-ntâmple la fel! Sunt în stare să ne lase să ardem de vii, ca şobolanii!
TEODOR: Nu cred eu că şobolanii-s chiar aşa de tâmpiţi. Nu se spune că „De pe corabia care se scufundă fug şi şobolanii”? Când fug şobolanii? Când corabia începe să se scufunde? Nici vorbă. Ar fi mult prea târziu. Aşadar, şobolanii fug cu multă vreme înainte. Rezultă că şobolanii simt, sunt capabili să prevadă catastrofa cu mult înainte să se întâmple. La fel şi cu incendiile, nu?
TANTI LILI (ironică): Uf, mi s-a luat o piatră de pe inimă.
BUNICA ASPAZIA (sincer): Şi mie la fel. (Fulgeră.) Doamne-Dumnezeule, ce prăpăd! Te rog să mă scuzi, Titus.
TITUS: Până la urmă tot o să mă car eu de-aicea!
BUNICA ASPAZIA: Nu ştiu de ce, tinerii au devenit foarte nervoşi în ultima vreme.
BUNICUL GAVRIL: Aş fi curios să ştiu dacă de pe scaun se poate ajunge la tablou.
TEODOR: Asta înseamnă că n-ai încercat niciodată.
BUNICUL GAVRIL: N-a fost cazul. Avea cine să se ocupe de tablou.
BUNICA ASPAZIA: Presupun că-i vorba tot de cel electric. Fiindcă eu, v-am spus, nu vă dau voie să v-atingeţi de tablouri! Voi n-aţi contribuit cu nimica!
TEODOR: Da, mamă-soacră, n-am contribuit cu nimica! Decât cu canapeaua pe care dumneata moţăi toată ziua...
BUNICA ASPAZIA: Moţăi fiindcă nu-i lumină!
TEODOR: ...Cu fotoliile, cu telefonul, cu radioul, cu frigiderul „General Electric”...
BUNICA ASPAZIA: ...Care a ajuns în beci!
TEODOR: Păi cât vrei să ţină? ...şi cu alte mici invenţii care în capul dumitale creează confuzie!
MARIA: Tedi!
BUNICA ASPAZIA: Ai uitat să spui de bijuterii, din care aţi trăit cu toţii atâta vreme...
TEODOR: Am trăit.
BUNICA ASPAZIA: Mă rog, am trăit. Dacă, după părerea ta, cheltuielile pentru subzistenţa mea se ridică la o sumă chiar aşa de însemnată!
TEODOR: Nu chiar aşa de însemnată, dar destul de însemnată. Că doar toată ziua nu faci altceva decât să moţăi şi să ciuguleşti.
BUNICA ASPAZIA: Să ciugulesc?! Da’ ce, eu sunt găină?!
MARIA: Încetaţi odată! Nu mai suport!
BUNICUL GAVRIL (după o scurtă pauză): Eu nu cred că nu poate să fie pană de curent, de vreme ce pe stradă arde lumina.
TITUS: Asta-i altă poveste, bunicule.
BUNICUL GAVRIL: Ba nu-i deloc altă poveste, neisprăvitule! Când ai venit tu pe lume strada era luminată electric! Şi de ce era luminată?
TITUS: Fiindcă te-ai zbătut dumneata, cunosc povestea.
BUNICUL GAVRIL: M-am zbătut, sigur că m-am zbătut! Am făcut parte din comitet!... Am organizat subscripţii. Fiecare a contribuit după puterile lui, la fel ca pentru Ateneu. Numai eu singur am dat...
TITUS: Trei mii de lei, am mai auzit.
BUNICUL GAVRIL: Ai mai auzit!. Trei mii de lei era o sumă pe vremea aia! Şi pe-atuncea exista solidaritate, nu ca-n ziua de astăzi! Nu ne-au întors spatele decât pungaşii, hoţii de buzunare. Fiindcă lor le convenea să fie întuneric pe stradă... Dar toate astea se uită. Dacă încerci să le aminteşti, tinerii de astăzi îţi râd în nas.
DENISA: Orice ai spune, tinerii duc înainte făclia progresului. Aşa a fost în toate timpurile.
BUNICUL GAVRIL: Duceţi înainte făclia şi ne lăsaţi pe-ntuneric!
MARIA: Isprăviţi odată cu prostiile! În loc să ne certăm, mai bine am face ceva cu lumina.
BUNICUL GAVRIL: Ţi-ai găsit! Cine să facă? Bărbatu-tău ne ţine teorii despre şobolani, Lili e romantică, iar tinerii nu pot, că li-s ocupate mâinile cu făclia progresului!
(Bătaie puternică în uşă.)
BUNICA ASPAZIA: Să nu deschideţi! (O nouă bătaie în uşă.) Nu care cumva să deschideţi!
TEODOR: Ce, ţi-e frică c-au venit să-ţi ia tablourile? (I se cere să tacă: Ssst!)
BUNICA ASPAZIA (în şoaptă): Nu care cumva să deschideţi! Pe-o vreme ca asta nu umblă decât răufăcătorii!
TEODOR (tare): Da, şi sunt aşa de drăguţi, că vin să bată la uşă. (Din nou: Ssst!)
(Bătaia în uşă se repetă. Apoi uşa se deschide larg. În prag stă silueta Poliţistului. Fulgeră.)
POLIŢISTUL: E cineva acasă? (Aprinde o lanternă şi trece pragul.) Staţi pe-ntuneric... De ce staţi pe-ntuneric? (Fasciculul lanternei trece peste feţele tuturor celor ai casei.)
BUNICA ASPAZIA (ieşindu-i în întâmpinare, cu o voce cam gâtuită de emoţie): Să vedeţi, noi... ne temem că pe-o vreme ca asta numai răufăcătorii... (Poliţistul îndreptă lanterna spre faţa ei.) Mă orbiţi, domnule!
POLIŢISTUL: Am întrebat de ce staţi pe-ntuneric!
TANTI LILI: În orice caz, nu de plăcere.
POLIŢISTUL: Numai răufăcătorii stau pe-ntuneric.
BUNICUL GAVRIL: Noi suntem în casă la noi, domnule.
POLIŢISTUL: La „noi”?... Mda... Aşa o fi... dacă ziceţi domniile voastre.
BUNICA ASPAZIA (Bunicului Gavril): Să nu pomeneşti nimic de tablouri!
POLIŢISTUL: Ce tablouri?
TEODOR: Era vorba de tabloul electric, domnule poliţist.
POLIŢISTUL: Aşa?... Şi unde ziceaţi că-i tabloul?
BUNICA ASPAZIA: Nu-i niciun tablou în casă, domnule! Vreau să spun că-s nişte mâzgălituri fără nicio valoare!
(Teodor dă să închidă uşa.)
POLIŢISTUL: Lăsaţi uşa deschisă!
TEODOR: Mă rog, dacă trebuie... Tabloul electric îl aveţi chiar aici, deasupra capului dumneavoastră... Noi am sunat la Societatea de Gaz şi Electricitate, dar n-a răspuns nimeni.
POLIŢISTUL: Aşa?... Hm... (Îndreaptă lanterna spre tabloul electric. Apropie un scaun de uşă şi se urcă pe el.)
BUNICA ASPAZIA: Dumneavoastră sunteţi de la Societatea de Gaz şi Electricitate?
DENISA: Cum o să fie dumnealui de la Gaz şi Electricitate, bunico!
BUNICA ASPAZIA: Am întrebat şi eu.
(Poliţistul lucrează la tabloul electric.)
BUNICA ASPAZIA: Nu pricep de ce n-avem voie să închidem uşa.
AURORA: O să închidem şi uşa, bunico. Stai liniştită.
BUNICA ASPAZIA: O să se facă frig.
AURORA: Nu-i nimic, putea să fie şi mai rău.
BUNICA ASPAZIA: Nici aşa nu-i prea bine. În cămară n-au mai rămas decât câteva cutii de conservă, vreo două kile de fasole...
MARIA: Ah, mamă, lasă fasolea acuma!
BUNICA ASPAZIA: Eu privesc situaţia în ansamblu, iubito.
MARIA: Ai s-o priveşti mai târziu, mamă.
BUNICA ASPAZIA: Ce nervoşi sunteţi cu toţii! Chiar că nu mai îndrăznesc să scot o vorbă.
(Deodată lumina se aprinde, într-un cor de exclamaţii de apreciere.)
POLIŢISTUL: Aţi văzut? Rezolvat! (Coboară de pe scaun, ţanţoş.) Gaz şi Electricitate!... Halal!... Treburi simple!... Tre’ să vină alţii să vi le rezolve!...
BUNICA ASPAZIA (îndreptându-se către uşă): Acuma putem să-nchidem uşa?
POLIŢISTUL: Nu!
BUNICA ASPAZIA (făcând prompt cale întoarsă): Mă rog, dacă nu se poate. (Se întoarce brusc spre Poliţist, arţăgoasă.) Da’ pot să ştiu şi eu de ce?
POLIŢISTUL: D-aia! (Se plimbă ameninţător printre ai casei, scrutând pe fiecare de aproape.) Numai la uşă vă stă gândul! În rest, ce se-ntâmplă afară, Dumnezeu cu mila!
TANTI LILI (ironică): Pur şi simplu n-am avut chef de plimbare pe-o vreme ca asta.
POLIŢISTUL: Aşa? Vasăzică dacă eu nu treceam p-aicea, stăteaţi pe-ntuneric... Cât stăteaţi? (Trece de la unul la altul chestionând pe fiecare.) O zi întreagă?... O săptămână?...
BUNICA ASPAZIA: Păi o săptămână întreagă am şi... (E redusă la tăcere de ceilalţi ai casei.)
POLIŢISTUL: Şi ce era de făcut la tablou? O nimica toată... Păi, sigur! E mai uşor să şezi cu curu-ntr-un fotoliu ca ăsta... (Se apleacă şi pipăie stofa unui fotoliu.) ...care face o grămadă de bani...
BUNICA ASPAZIA: Noi n-am deschis uşa de teamă să nu intre vreun răufăcător.
POLIŢISTUL: Ca să vezi! Răufăcător! Păi noi, cucoană, ce crezi că păzim?
BUNICA ASPAZIA (naiv): Dumneavoastră ne păziţi de răufăcători.
POLIŢISTUL: Păi sigur! Noi vă păzim de răufăcători, şi domniile voastre n-aveţi nicio obligaţie!
TEODOR: Stimate domn, în definitiv, casa noastră nu-i chiar aşa de neprimitoare cum ţi s-a părut dumitale. Probabil din cauza întunericului. Până nu de mult primeam oaspeţi aproape zilnic şi nu ne uitam la bani, chiar şi când nu era vreun interes la mijloc. Şi nu mă refer numai la distracţii. Oricine era binevenit, şi este încă şi astăzi, chiar dacă nu ne mai dă mâna să ţinem „casă deschisă”, aşa cum se pare că ne sugerezi dumneata. Şi apoi, cine să vină? Nimeni nu iese din casă pe-o vreme ca asta.
POLIŢISTUL: Aşa? Păi eu n-aş fi aşa de sigur pân’ ce nu mi-aş arunca o privire pe-afară.
TEODOR: Afară? (Iese în cadrul uşii şi se apleacă peste prag.) Un om!
POLIŢISTUL (în timp ce familia se îmbulzeşte la uşă): Păi sigur că-i om! Că doar n-o fi câine!
BUNICA ASPAZIA: Unde-i? Afară? Dumnezeule mare! MARIA: Cum o fi ajuns aici? TANTI LILI: E bărbat? MARIA: Trebuie că-i ud până la piele. TEODOR: Nu, e într-o manta sau... o pelerină de ploaie. TANTI LILI: Ce culoare? MARIA: Denisa, du-te te rog la bucătărie şi adu sticla cu rom. (Denisa dă fuga la bucătărie.) AURORA: De ce n-o fi bătut la uşă? BUNICA ASPAZIA: N-a apucat. O fi leşinat. BUNICUL GAVRIL: Eu zic să chemăm salvarea. TANTI LILI: Dacă n-o fi prea târziu. BUNICA ASPAZIA: Trăieşte? De ce nu vă uitaţi? MARIA: Să-l aducem în casă. (Teodor şi Titus aduc înăuntru un bărbat — Visarion — în pelerină neagră de ploaie.) Încetişor. (Teodor şi Titus îl întind pe canapea.) TANTI LILI: Asta ne mai lipsea. MARIA: Scoateţi-i pelerina. (Teodor şi Titus îi scot lui Visarion pelerina de ploaie.)
(Denisa se întoarce din bucătărie cu sticla de rom şi cu un pahar. Tanti Lili i le ia din mână şi i le întinde Mariei.) MARIA: De pahar n-am nevoie. TANTI LILI: Bine, atunci am eu. (Îşi toarnă rom în pahar şi îi întinde Mariei sticla. Închină paharul către Bunica Aspazia.) Pentru vremuri mai bune. (Bea.) Cu toate că mă cam îndoiesc. (Mariei.) Vezi, că protejatul tău vrea să spună ceva. MARIA (încearcă să-i dea lui Visarion să bea din sticlă): Luaţi o înghiţitură, o să vă facă bine. (Visarion respinge sticla.) VISARION (încercând să se ridice): A... A stat... ploaia? (Recade pe canapea.) BUNICA ASPAZIA: Ce-a spus? MARIA: Întreabă dacă a stat ploaia. (Lui Visarion.) Staţi liniştit, domnule. Beţi puţin rom. VISARION (geme): Ploaia... TANTI LILI (Poliţistului, întinzându-i paharul): Ia şi dumneata o înghiţitură. Romul prinde bine la vreme rea. POLIŢISTUL (fără s-o ia în seamă): Eu o să plec. (Se îndreaptă spre uşă.) TANTI LILI (ironică): Mai poftiţi pe la noi. POLIŢISTUL: Nicio grijă, mai dau eu p-aicea. (Salută şi iese. Bunica Aspazia închide uşa.) TEODOR: Ei, şi-acuma ce facem? VISARION (geme): Teodor... TEODOR: Poftim? Ce-a spus? MARIA: Parcă a spus... „Teodor”. VISARION (geme): Maria... BUNICUL GAVRIL: Auzi! Acuma a spus „Maria”! Ăsta ne cunoaşte pe toţi! (Aplecându-se spre Visarion, cu voce tare.) Eu cine sunt, domnule, poţi să mi-o spui şi pe-asta? BUNICA ASPAZIA: Poate c-a vrut să spună „Fecioara Maria”. TANTI LILI: Mira-m-aş. După cum arată, ăsta mai degrabă are legături cu Satana. (Visarion se ridică anevoie, coborându-şi picioarele de pe canapea.) Am impresia că urmează dezlegarea misterului: Fecioara Maria? Sau Satana? VISARION (fără vlagă): A stat ploaia? BUNICUL GAVRIL (se apropie de canapea; arţăgos): Ia ascultă, domnule! Dacă te interesează aşa de mult ploaia, presupun că abia aştepţi să stea, ca să te duci acasă. Află că noi n-avem nimica împotrivă. Ia zi, unde stai, ca să-ţi spunem cum s-ajungi acasă? VISARION: Nu mai am casă, unchiule Gavril. BUNICUL GAVRIL: Unchiule? Da’ de când sunt eu unchiul dumitale? VISARION: Eu sunt Visarion. BUNICUL GAVRIL: Da? Să fii sănătos. Nu-mi amintesc de vreun nepot cu numele ăsta. VISARION: Sunt văr cu Maria. MARIA: Cu mine? Văr? Habar n-am avut. VISARION (Bunicului Gavril): Sunt feciorul lui Mihail, fratele dumitale mai mare. BUNICA ASPAZIA (Bunicului Gavril): Nu mi-ai spus niciodată că ai un frate Mihail! BUNICUL GAVRIL: N-am niciun frate Mihail! Individul ăsta aiurează! VISARION: Ştiu că ne tragem dintr-o familie onorabilă. Cu toate că în privinţa asta lucrurile nu-s tocmai clare. BUNICUL GAVRIL: Adică noi ne tragem dintr-o familie onorabilă! Asta da! Dumneata nu ştiu din ce familie te tragi! VISARION (oftează): Poate c-am să vă povestesc într-o zi. BUNICUL GAVRIL: Într-o zi?! Da’ câte zile ai de gând să stai pe capul nostru, domnule... Visarion? VISARION (corectându-l): Visarion. Spune-mi pur şi simplu Visarion. Doar îţi sunt nepot. BUNICA ASPAZIA: Iar începe! MARIA: Nu vrei puţin rom, Visarion? VISARION: Vodcă n-aveţi prin casă? TITUS: I-auzi! „Unchiu”-meu vrea vodcă! BUNICUL GAVRIL: Uite ce e, domnule... Visarion... VISARION: Visarion, pur şi simplu. BUNICUL GAVRIL: Uite ce e... Visarion-pur-şi-simplu. Văd că te inspiri din Biblie! Vreau să-ţi spun încă o dată că eu nu am şi nu am avut niciun frate cu numele de Mihail. Şi mai vreau să-ţi spun că n-avem în casă niciun strop de vodcă. VISARION: Îmi dau seama că trăim vremuri grele. BUNICA ASPAZIA: Vă supăraţi dacă vă întrerup puţin? Mie mi-e foame. DENISA: Şi mie. MARIA: Stai cu noi la masă, Visarion? Adică vreau să spun, poţi să stai aşezat? VISARION: Primesc cu plăcere invitaţia voastră. BUNICUL GAVRIL: A lor, poate! A mea, nu! MARIA: Nu-l lua în seamă, Visarion. Tata a devenit foarte glumeţ în ultima vreme. Eu mă duc la bucătărie să pregătesc ceva de mâncare. Vino te rog cu mine, Aurora. (Maria şi Aurora ies. Teodor şi Titus aduc scaune în jurul mesei; Titus trânteşte scaunele cu năduf. Bunica Aspazia scoate din scrin faţa de masă.) BUNICUL GAVRIL (se aşează pe un scaun): Tot e bun la ceva un străin în casă! Începusem să uităm de bunele obiceiuri. Încă puţin, şi ajungeam să coborâm la masă în pijama. Ehei, unde-s vremurile când în fiecare seară luam cina cu toţii împreună, fiecare la locul lui bine ştiut, îmbrăcaţi cum se cuvine, dichisiţi? Şi nimeni n-avea cravata strâmbă sau mânecile roase-n coate... VISARION (oftează; prefăcut): Chiar aşa, unchiule Gavril. S-au dus vremurile alea. (Pauză lungă. Visarion se duce la uşă, o deschide şi priveşte afară; furtuna s-a îndepărtat. Bunica Aspazia scoate din scrin farfurii, pe care le aduce la masă.} BUNICUL GAVRIL (se apropie de Visarion): Ei, cum e, „nepoate”, a stat ploaia? VISARION: Da, unchiule. E plăcut afară. BUNICUL GAVRIL: Ca după furtună. Aer curat... Nu simţi, aşa... că-ţi vine să te tot duci? VISARION (se gândeşte puţin): N-nu. (Închide uşa.) BUNICUL GAVRIL: Păcat. (Maria şi Aurora se întorc de la bucătărie, aducând câte un platou.) VISARION: Mi-ar plăcea să stăm de vorbă într-o zi despre încredere, unchiule Gavril. BUNICUL GAVRIL: Îndoaie un deget, domnule Pur-şi-Simplu. Fiindcă sunt multe de lămurit. Foarte multe, Visarion băiete! Scuză-mă, dar ai un nume atât de... „sfânt”, că abia dacă îndrăznesc să-ţi zic „băiete”. Cu toate că, având în vedere, nu-i aşa, gradul de rudenie dintre noi, ar trebui să-ndrăznesc! Adică tu, Visarion, îmi eşti ca un fiu. Fiul lui frate-meu Mihail, nu-i aşa? MARIA: În câteva clipe ne aşezăm la masă. (Scoate şi ea din scrin farfurii şi tacâmuri.) Masa-i gata, vă rog să vă aşezaţi. TITUS (ironic): Cum, fiecare pe unde se nimereşte? Sau „unchiul” Visarion se cuvine să şadă în capul mesei, ca un „oaspete de seamă” ce este? VISARION (se îndreaptă spre masă): Eu vă mulţumesc pentru această cinste, dragii mei. (Se aşează în capul mesei.) TITUS (fierbând): „Unchiule” Visarion! MARIA (îi pune mâna pe braţ): Lasă, Titus. (Tuturor.) Aşezaţi-vă unde doriţi. (Se aşează cu toţii, în timp ce Visarion îşi trage mai aproape câteva farfurioare cu gustări şi începe să-şi umple zorit farfuria.) Şi vă rog să nu aşteptaţi invitaţii. BUNICUL GAVRIL: Poftă bună, „nepoate”! (Visarion începe să înfulece.) Dar poate că vrei să ne ţii un toast înainte de masă, hm, ce zici? VISARION: Da, sigur, de ce nu. (Se ridică şi îşi drege glasul. Titus îi întinde în zeflemea un şerveţel.) Mulţumesc. (Se şterge la gură.) Eu, dragii mei, vă mulţumesc pentru primirea caldă pe care mi-o faceţi...(Cu o privire plină de subînţeles către Bunicul Gavril.) ...Şi vă asigur că n-am să uit nimic. (Aceeaşi privire către Titus.) Mulţumită vouă tuturor mi-am recăpătat puterile, ca să zic aşa, într-un timp atât de scurt. Am revenit la viaţă, cum s-ar zice... Poate v-aţi întrebat cum de vă cunosc pe toţi... BUNICA ASPAZIA (cu un interes naiv): Asta chiar că mă interesează şi pe mine. VISARION: În orice caz, telepatie nu e!... Eu nu cred în telepatie. BUNICUL GAVRIL: Dar în ce crezi dumneata, domnule Pur-şi-Simplu? VISARION: Eu zic să ne tratăm cu respectul cuvenit. Zeflemeaua n-are ce căuta într-o familie unită. O să vă spun într-o zi şi în ce cred eu... Dar dacă totuşi veni vorba, ţin să vă anunţ că n-am luat încă nicio hotărâre. Nu ştiu cât o să stau aici la voi. Depinde cum merg lucrurile. Se spune că noaptea e un sfetnic bun. Eu unul cred în zicala asta. Aşa că la noapte am să mă gândesc la ce-i de făcut. Şi iată că, în parte, le-am răspuns celor care se-ntreabă în ce cred. Eu cred în proverbe. Fiindcă ele vin din popor. Şi înţelepciunea poporului nu-i vorbă goală. BUNICA ASPAZIA: Şi eu sunt pasionată de proverbe. Uite, de pildă... VISARION: Mătuşă Aspazia! Nu acuma. Te rog foarte mult! Altă dată! Vorbim altă dată de proverbe, da?... (Tuturor.) Dragii mei, eu vă mulţumesc încă o dată pentru simpatia voastră. Avem multe de făcut împreună, da... Unii ar zice poate c-ar trebui să ciocnim un pahar de şampanie pentru ziua de mâine. Da’ eu zic că dacă nu se găseşte prin casă o sticlă de şampanie, ducă-se! O s-avem într-o zi şi şampanie, sunt sigur. Să fim încrezători! (Bunicul Gavril se ridică şi aplaudă în zeflemea. Visarion se apropie de el, ameninţător. Se opreşte la o jumătate de pas, aţintindu-l cu o privire ucigătoare.) BUNICUL GAVRIL (reaşezându-se, învins): N-am zis nimic.
TABLOUL II
A doua zi dimineaţă. Toate piesele de mobilier au fost mutate la perete pentru a lăsa spaţiu în mijlocul încăperii. Tabloul Fetiţe la scăldat a dispărut, la fel şi natura moartă cu crap. Prin fereastra deschisă se aud zgomotele străzii.
Visarion, îmbrăcat la fel ca în tabloul I, cu deosebirea că şi-a scos haina, aleargă plin de energie în pas de gimnastică şi face exerciţii din mers.
VISARION: Unu... doi... trei... patru...
(Pe scară coboară Denisa, somnoroasă, cu un capot îmbrăcat peste pijama.)
DENISA (căscând): Te-ai apucat de gimnastică, unchiule Visarion? (Observă noul aranjament al mobilierului.) Asta ce mai e? Avem un ring de dans?
VISARION: ...Trei... patru... Îţi place?
DENISA (porneşte să dea ocol camerei, curioasă): Hm... Ştiu şi eu... E nostim. S-a mărit camera! Ai de gând să organizezi o petrecere cu dans? (Se aşează pe canapea.)
VISARION (apropiindu-se de ea în paşi de gimnastică): Unu... doi... trei... patru... cinci... (Întinde o mână autoritară spre Denisa.) Dă-mi mâna!
DENISA: Pentru ce? N-am chef, sunt somnoroasă.
VISARION: Hai, dă-mi mâna.
DENISA (îi dă mâna, fără convingere; el o trage brutal de pe canapea): Au! (Din alergare pe loc, Visarion o sileşte să-şi mişte ritmic braţele.) Ce vrei să faci?... Lasă-mă! (Se împotriveşte.) Nici nu m-am trezit bine.
VISARION: Tu eşti prima care s-a trezit cu-adevărat.
DENISA: Lasă-mă! Nu-mi place! Pot şi singură... Şi apoi, am puţină treabă la baie. (Îşi smulge braţele şi aleargă la baie. Bate la uşă.)
VOCEA NASTASIEI: Ocupat!
DENISA: Alţii au fost mai harnici.
VISARION (intonând un marş): Hai!... Nu sta pe gânduri! Intră în rânduri! Vino-ntr-un pas cu noi!... Hai-hai-hai! Scoate capotul. (Denisa se lasă greu; el, fără a se opri, îi scoate capotul. Denisa se împotriveşte tot mai anemic.) E spre binele tău! Hai! Şovăiala nu te prinde! (Fără tragere de inimă la început, Denisa se lasă antrenată.) Mai vioi, mai vioi! Aşa-i că nu-i rău? Hai! Mişcarea întăreşte organismul!
(Pe scară coboară Titus, în pijama, cam plictisit.)
TITUS: Asta ce mai e, gimnastica de-nviorare?
VISARION: Nu sta pe gânduri! Intră în rânduri! Vino-ntr-un pas cu noi!...
TITUS: Eu am alte priorităţi. (În drum spre baie, observă mobilierul aranjat altfel.) Astea cine le-a mutat? Urmează o sindrofie cu dans? Sau un bal mascat?
DENISA (către Visarion, amuzată): O să auzim întrebarea asta încă de şase ori, nu crezi?
(Titus bate la uşa de la baie.)
VOCEA NASTASIEI: Ocupat!
TITUS: I-a apucat vrednicia pe toţi.
DENISA (alergând în paşi de gimnastică): ...Trei... patru... Şi eu aştept. Se ferchezuieşte cam mult.
TITUS: Cine?
DENISA: Maică-ta.
TITUS: Hm, m-aş mira. Poate maică-ta.
DENISA: Nu cred. Un... doi... trei... Adineauri era sus, în dormitor la noi.
(Titus se aşează într-un fotoliu. Din dormitorul de la parter iese Teodor, în pijama.)
TEODOR: ’Neaţa.
VISARION: Bună dimineaţa, cumnate. Cum ai dormit?
TITUS (lui Teodor, arătând spre Visarion şi Denisa): Ce zici de ei?
TEODOR (cam ursuz): Ce să zic. Bravo. (Se îndreaptă spre baie.)
TITUS (lui Teodor): N-ai nicio şansă, e mama acolo.
TEODOR: Maria? Adineauri era în dormitor.
TITUS: Atunci o fi bunica.
(Titus se alătură spontan celor doi care fac gimnastică potrivindu-şi pasul după ei.)
TEODOR: Pe dracu’! Bunică-ta trebuie că sforăie la ora asta.
DENISA (arată spre scaunele şi fotoliile rearanjate): Ce zici de „noua ordine”?
(Teodor înalţă din umeri, indiferent. Se apropie de fereastra deschisă şi priveşte afară. După un timp, parcă supunându-se unei voinţe irezistibile, începe să respire adânc, în ritmul pasului gimnastic al celorlalţi; cărora sfârşeşte prin a li se alătura.
Pe scară coboară Tanti Lili, într-o cămaşă de noapte vaporoasă.)
TANTI LILI: Măi-măi-măi! Ia te uită ce activitate! Nu vă omorâţi prea tare că o să-nceapă să miroasă a grajd!... Denisa, dar tu eşti o iapă superbă!
VISARION: N-ar strica, verişoară Lili, să vorbeşti mai frumos.
TANTI LILI: Ştiu eu, dragă „vere”, dacă aş putea să spun despre tine că eşti un armăsar?
VISARION (se opreşte, indignat): Ieşi afară, verişoară Lili.
TANTI LILI: De mult aşteptam să mi se spună asta. Dar nu din partea ta... „vere”!
(Uşa de la celălalt dormitor de la parter se deschide şi în camera de zi intră grăbită Bunica Aspazia.)
TEODOR: Deci nu era mama-soacră.
BUNICA ASPAZIA (grăbindu-se către baie): Ba da, eu sunt. Bună dimineaţa. (Bate la uşa de la baie.)
VOCEA NASTASIEI: Ocupat!
BUNICA ASPAZIA (către baie): Te rog, Maria, să ieşi mai repede!
MARIA (ieşind din dormitor): Ce treabă ai cu mine? (Tuturor.) Bună dimineaţa.
BUNICA ASPAZIA (Mariei): Am crezut că eşti în baie! (Către uşa de la baie.) Tu eşti, Aurora?
AURORA (coborând scara): Eu sunt, bunico. Bună dimineaţa.
(Toată lumea a încremenit, în afară de Visarion, care îşi continuă gimnastica.)
TITUS: O-o!... Cine-i, deci, la baie? (O porneşte către baie.)
BUNICA ASPAZIA (înspăimântată, privind spre Maria.) Maria! Dar dacă sunt hoţii? (Se lipeşte de ea.)
DENISA: Nu pot să cred. Era totuşi o voce plăcută.
MARIA: Linişteşte-te, mamă.
TITUS (care s-a oprit la jumătatea drumului): N-a mai rămas decât bunicul, care îşi subţiază vocea!
BUNICUL GAVRIL (ieşind din dormitor): De ce să-mi subţiez vocea?
BUNICA ASPAZIA (alergând către Bunicul Gavril): Gavril, e cineva străin în baie! (Se lipeşte de el.)
(Uşa de la baie se deschide. Iese Nastasia, dichisită, surâzând dezinvolt.)
NASTASIA: Bună dimineaţa. N-aveţi puţină cafea?
MARIA (păşeşte către Nastasia, indignată): Da’ dumneata cine eşti?
VISARION: Ăa... E soţia mea. Nastasia. Am uitat să vă spun, a sosit azi-noapte.
BUNICA ASPAZIA (cu un oftat de uşurare): Slavă Domnului!
NASTASIA (interpretând favorabil exclamaţia Bunicii Aspazia, se apropie de ea şi o îmbrăţişează drăgăstoasă): Biata de dumneata, mătuşă Aspazia, ai fost chiar aşa de îngrijorată? Ce putea să mi se-ntâmple? Doar au fost stârpiţi răufăcătorii! (Lui Visarion.) Nici nu mi-ai spus ce oameni de treabă am să găsesc aicea!... (Către ceilalţi.) Ce, sunteţi uimiţi?... Tare aş bea o cafea!
BUNICA ASPAZIA (Nastasiei): Pe mine te rog să mă scuzi! (Intră grăbită în baie.)
BUNICUL GAVRIL: Cafea, ziceai? Ne lipseşte, dragă... „nepoată”.
TANTI LILI: Ei, da. Creşte familia, creşte.
NASTASIA: Ce plăcut e să ştii că te afli într-o familie unită, cum suntem noi! Şi ce multă încredere are Visarion în voi toţi! Mi-a spus încă de pe când ne aflam... departe, ca să zic aşa. Sinceră să fiu, nu l-am prea crezut. Dar acuma nu mai am nicio îndoială. Mi-a povestit cum l-aţi primit aseară şi cum i-aţi dat îngrijiri. (Oftează.) Deci nu-i chip să beau o cafea... N-am băut de... atâta vreme, ca să zic aşa! Dar nu vă faceţi griji, găsesc eu. Poate la vreo cofetărie prin apropiere?
(Se aude apa trasă la baie. Iese Bunica Aspazia. Tresare violent observând dispariţia tabloului Fetiţe la scăldat şi scoate un strigăt.)
MARIA: Pentru Dumnezeu, ce s-a-ntâmplat?
BUNICA ASPAZIA: Tabloul! A dispărut tabloul!
MARIA: Care tablou?
BUNICA ASPAZIA: „Fetiţe la scăldat”! Au intrat hoţii! Tabloul meu!
VISARION: Ce „fetiţe”, mătuşă Aspazia! Erau fetişcane în toată regula. În curu’ gol!
BUNICA ASPAZIA (se repede la Visarion, înhăţându-l de cămaşă): Tu l-ai furat! Hoţule! La fel şi „Natura moartă”! Mi-ai furat „Natura moartă”, nenorocitule!
VISARION: Vrei să spui, statică!
BUNICA ASPAZIA: Unde-mi sunt tablourile? Hoţ nenorocit!
VISARION: Ba nu sunt hoţ deloc! Uite aicea banii. (Scoate din buzunar un teanc de bancnote şi i le flutură pe la nas Bunicii Aspazia.)
BUNICA ASPAZIA: Le-ai vândut! Ticălosule! Să-mi dai banii!
VISARION (bagă banii la loc în buzunar): Nu fi egoistă, mătuşă Aspazia.
BUNICA ASPAZIA (cu mâinile încleştate în pieptul lui Visarion): Te dau pe mâna poliţiei! Nemernicule! Tâlharule!
VISARION (apucând-o strâns de încheieturile mâinilor şi zgâlţâind-o): Să nu-ţi închipui că-ţi mai înghit multă vreme insultele... mătuşă Aspazia! Ai auzit? (Celorlalţi.) Şi vă sfătuiesc pe toţi să vă băgaţi minţile-n cap! Eu nu-s nemernic! Şi nici tâlhar! Banii sunt la mine şi n-am să cheltuiesc un sfanţ pentru plăcerea mea. (Îi dă drumul Mătuşii Aspazia.) Iar dumneata, mătuşă Aspazia, e timpul să-nveţi ce n-ai învăţat toată viaţa. Şi voi toţi, la fel! Nimenea nu trăieşte numai pentru plăcerea lui! Gata, s-a isprăvit cu egoismul! Încolonarea!
TITUS: Poftim?!
VISARION (răcnind): Încolonarea, am spus! În rând câte unul! Gimnastica de-nviorare!... Nu s-aude? (Nastasia se grăbeşte să dea exemplu, ocupând un loc lateral ca reper pentru formarea şirului.) Hai, hai! Mai repede, mai repede! (Speriaţi, împiedicându-se unul de altul, membrii familiei se încolonează în spatele Nastasiei.) Aşa, aşa! Mai repede! N-avem timp de mofturi! Coatele-ndoite, pumnii strânşi! Înainte, pas alergător, marş!
(În acordurile Cavatinei lui Figaro, Largo al factotum, din opera Bărbierul din Sevilla, de Rossini, şirul se pune în mişcare, dând ocol camerei.)
VISARION: Un-doi! Un-doi! Un-doi!... (Aleargă alături, apoi trece în fruntea şirului, aruncând din când în când priviri încruntate înapoi.) Un-doi! Un-doi! Un-doi!... (Cântă împreună cu vocea.) La-la-la-lei-ra! La-la-la-laaa!... La-la-la-lei-ra! La-la-la-laaa! ...
MARIA (neliniştită): Dragă Visarion!
VISARION: Nicio vorbă! Un-doi! Un-doi! Un-doi! (Cântă.) Largo al factotum della città, largo. La-la-la, la-la-la, laaa! ...
(Intră Poliţistul. Visarion părăseşte rândul şi îi iese în întâmpinare, continuând să alerge pe loc.)
POLIŢISTUL (zâmbind satisfăcut): A! Cu totul altă viaţă!... Foarte frumos! Aşa da! (Păşeşte spre Visarion cu mâna întinsă dar neslăbindu-i din ochi pe membrii familiei.) ’Neaţa, Visarion!
VISARION (cântă): ...Che bel piacere!... (Strângându-i mâna.) Să trăiţi! (Cântă.) Che bel piace-e-e-e-ere!... per un barbiere... di qualità, di qualità!
POLIŢISTUL: I-ai pus să-şi mişte fundu’?... Bine-ai făcut! Înţepeniseră de tot. Nu mai erau în stare nici să se urce pe-un scaun. Încă o zi, două, şi le rugineau încheieturile! A! Uite-o şi pe Nastasia! (Nastasia iese din rând şi se apropie de Poliţist.) Cum vă mai simţiţi?
VISARION şi NASTASIA: Mulţumim, bine. POLIŢISTUL (suspicios, arătând spre cei din familie): S-au purtat... frumos? NASTASIA (cu un zâmbet larg): Foarte fru... VISARION (întrerupând-o, ursuz): Destul de bine... Mulţumitor. (Cântă.) ...Fortunatissimo, per verità!... Fortunatissimo, per verità!... POLIŢISTUL: Aşa?... Mă bucur. Deci... nicio plângere. În regulă. Dacă... ceva... scârţâie... VISARION: Fiţi fără grijă. POLIŢISTUL: Ei, atunci... Ţineţi-o tot aşa. Să iasă treabă bună. (Salută cu mâna la chipiu şi dă mâna cu Nastasia.) NASTASIA: La revedere. POLIŢISTUL: Pace şi voie bună. VISARION: Să trăiţi! (Poliţistul iese. Nastasia îşi reia locul în fruntea şirului. Visarion se postează înaintea ei. Continuă să alerge cu toţii.) MARIA: Dragă Visarion, mama nu poate să... VISARION: Nicio vorbă! Un-doi! Un-doi! Un-doi!... Toată lumea poate. Dacă vrea! (Cântă.) ...La-re-la, la-re-la, la-re-la, laaa! Şi trebuie să vrea! Dacă ştie că-i spre binele ei. Mişcarea înseamnă viaţă! Lâncezeala, moarte! Vrea cineva moarte? NASTASIA: Nimenea, Visarion. (Intră Şeful cărăuşilor, în mână cu un taburet nou, de lemn nevopsit.) ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Şefu’, am sosit. VISARION: Aţi venit toţi? ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Toată echipa, şefu’ VISARION (furat de încetinirea ritmului melodiei, furios): Ce-i cu lâncezeala asta? ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Care lâncezeală, şefu’? Păi abia am pus picioru-n casă. VISARION (dezmeticindu-se): Hm!... Da, bun... Daţi-i drumu’! La treabă! ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Da, şefu’ (Face un semn energic prin uşa deschisă.) Haideţi, bă! (Deschide cel de-al doilea canat al uşii.) (Intră cărăuşii, care aduc scaune, taburete, o masă, un dulap etc. — piese de serie, noi. Le lasă în cameră şi încep să scoată piesele vechi de mobilier.) BUNICA ASPAZIA (revenindu-şi din consternarea pricinuită de acţiunea cărăuşilor): Cine sunt oamenii ăştia? Ce caută aicea? VISARION: Nicio vorbă! În rând! Pas alergător! Explicaţiile, altă dată! (Cântă.) La-la-la-la-la-raaa!... BUNICA ASPAZIA: Nu mai pot! VISARION: Bine, stai şi te odihneşte. (Cântă.) La!... La!... Laaaa!... (Bunica Aspazia, clătinându-se, iese din rând şi se duce să se aşeze pe canapea.) BUNICUL GAVRIL: Nici eu... Nici eu nu mai pot. VISARION: Odihneşte-te şi dumneata. (Bunicul Gavril se duce să se aşeze lângă Bunica Aspazia.) Cu ceilalţi sper să n-am discuţii. Ce dracu’, că doar sunteţi tineri! Sau, mă rog, încă tineri! Vi s-au înţepenit încheieturile de atâta trândăveală! (Cântă.) ...Di qualità, di qualità... (Câteva secunde, aleargă îngânând melodia, apoi cântă cu voce sonoră.) Fi-igaro!... Fi-igaro!... Figaro-Figaro-Figaro-Figaro-Figaro-Figaro-Figaro-Figaro... Fi-i-garo!... TITUS (Aurorei, cu voce scăzută): E nebun! UN CĂRĂUŞ (lui Visarion, arătând spre canapea): Şi asta, şefu’? VISARION: Tot! Tot! (Cântă.) Una alla volta, per carità! Per carità! Per carità! CĂRĂUŞUL (Bunicii Aspazia): Coană-mare, n-am încotro. (Bunica Aspazia se ridică, bombănind.) Şi matale, tataie. Treceţi pe scaunele astea noi. E mai sănătos pentru târtiţă. (Bunicul Gavril se ridică, amândoi se aşează pe taburete noi.) VISARION: Şi tablourile! Tot! (Cântă.) ...Figaro!... Son qua!... Figaro!... Son qua!... Figaro qua! Figaro là! Figaro qua! Figaro là!... BUNICA ASPAZIA: Şi tablourile?! VISARION: Tot! Tot! (Cântă.) ...Figaro su, Figaro giù... Sono il factotum della città... della città, della città, della città!... (Cărăuşii dau jos tablourile şi le scot afară. Mobila veche a fost înlocuită cu cea nouă, în afară de un singur fotoliu.) ŞEFUL CĂRĂUŞILOR (alergând, slugarnic, alături de Visarion): Şefu’, noi am isprăvit. VISARION: Cum aţi isprăvit? Şi fotoliul ăsta? (Cântă.) Ah, bravo Figaro! Bravo, bravissimo! Ah, bravo Figaro! Bravo, bravissimo! Fortunatissimo, fortunatissimo, fortunatissimo, per verità! ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Ei, şefu’... Ăla-i pentru matale! VISARION: Nimic! Afară cu el! Nimenea nu-i mai cu moţ! (Cântă.) ...La-la-la-la-la!... Afară cu el! (Cântă în timp ce este scos afară şi ultimul fotoliu.) Sono il factotum della città, della città, della città... Dellaaa ciiittàààà! (Aria se încheie; încetează să alerge.) Bun, gata pentru azi. (Cei ai casei se opresc şi ei din alergat.) VISARION: Apropo, Nastasia şi cu mine nu mai avem pe ce să dormim. Şi chiar dac-am avea, prea v-aţi lăfăit în casa asta! Aşa că la noapte o să vă mai restrângeţi. Nu ştiu care din voi. Dacă nu vă-nţelegeţi, daţi cu banu’. TANTI LILI: Îţi cedez locul meu. Eu plec. VISARION: Glumeşti! TANTI LILI: Nu glumesc deloc. Plec. VISARION: Nu pleci nicăieri, verişoară Lili. Trebuie să fim uniţi. (Tanti Lili se îndreaptă spre uşă.) Verişoară Lili, vorbesc foarte serios! Nu pleci nicăieri! (Tanti Lili se opreşte pentru câteva clipe şi, întorcându-se spre Visarion, îi aruncă o privire dispreţuitoare; apoi îşi continuă drumul. Încercând uşa, o găseşte încuiată.) TANTI LILI: Eu tot plec, să ştii. (Se îndreaptă spre fereastră.) BUNICA ASPAZIA (Aurorei): Da’ de ce vrea să plece? VISARION: Te sfătuiesc foarte serios să renunţi. Spre binele tău. Şi al nostru al tuturor. (Tanti Lili iese pe fereastră şi dispare. Se aud din stradă zgomotele unei lupte.) VOCEA LUI TANTI LILI: Lăsaţi-mă-n pace! Bestiilor! Vreau să plec! Lăsaţi-mă! (Uşa se deschide şi doi vlăjgani în mantale de piele o îmbrâncesc înăuntru pe Tanti Lili, care cade. Cei doi vlăjgani ies, închid fereastra şi încuie uşa. Titus se repede s-o ajute pe Tanti Lili să se ridice.) VISARION: Ţi-am spus, verişoară Lili, că-i în interesul tău să renunţi. Ia loc. (Titus o ajută pe Tanti Lili să se aşeze.) De ce faci prostii, verişoară Lili?... Nu ţi-a plăcut gimnastica de înviorare? Spune. Cu curaj. Poate că pe viitor o să putem s-o facem mai bine. Pe toţi vă rog să vă spuneţi părerea. E cineva să spună că nu i-a plăcut gimnastica? (Tăcere.) NASTASIA: A fost foarte înviorătoare, Visarion. Verişoara Lili e într-o pasă proastă, cum s-ar zice. O să-i treacă. VISARION (după o pauză): Alte comentarii? (Tăcere.) Atunci... Să mergem, Nastasia. (Ţinând-o pe Nastasia cu braţul pe după umeri, o porneşte cu pas săltăreţ spre uşă, fredonând un fragment din Cavatina lui Figaro.) La-la-la-la-la-laaaa!... (Iese vijelios împreună cu Nastasia.) (Cei ai casei, în afară de Tanti Lili, care rămâne pe scaun, apatică, se reped la uşă.) TITUS (după ce zgâlţâie furios uşa): Au încuiat-o! BUNICA ASPAZIA: Au plecat de tot? BUNICUL GAVRIL: Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, tare mai eşti proastă, Aspazia.
TABLOUL III
Seara, la cină. La masa cea nouă, mult mai mică decât vechea lor masă, familia şade foarte înghesuită.
BUNICA ASPAZIA: Vreau şi eu o bucăţică de peşte.
TEODOR: De unde peşte? Trebuia să faci o iahnie cu alea două kile de fasole care ziceai c-au mai rămas în cămară.
BUNICA ASPAZIA: Iahnie?! Seara? Fasolea nu-i bună nici ziua! Dar mite seara!
TEODOR: De ce nu-i bună?
BUNICA ASPAZIA: Păi cade greu la stomac.
MARIA: Tedi, eu nu pricep de ce te plângi. Asta-i tot ce-am găsit. N-ai decât să te zbaţi şi tu dacă vrei ceva mai bun.
TEODOR: Mă plâng eu? Dimpotrivă. Constat o îmbunătăţire evidentă. Uite, astăzi stăm şi discutăm chestiuni esenţiale. Punem ţara la cale, cum s-ar zice... Înainte n-auzeai în casa asta decât „Ce-am mâncat ieri?”... „Ce mâncăm astăzi?”... „Ce mâncăm mâine?”
BUNICA ASPAZIA: Ei, da. Dar aveau ce să-ţi audă urechile! Şi era o încântare pentru ochi. Salată de ciuperci cu maioneză... (După fiecare fel de mâncare pomenit se ridică exclamaţii de aprobare.) Cotlet de viţel cu puré de conopidă. Pui umplut cu ciuperci. Icre de Manciuria. Şi chiar şi icre negre. Friptură de raţă cu portocale. Toate astea nu-s esenţiale?
DENISA: Nu, bunico, nu-s esenţiale. Unchiul Teodor are dreptate.
BUNICA ASPAZIA: Ce ştii tu! Erai prea mică pe-atuncea. Şi nici nu ştii ce plăcere e să prepari toate acele feluri. Nu-i totul să-ţi umpli burta. Nu degeaba se spune artă culinară. Artă! Ici o foaie de salată. Colo o floricică de gogoşar roşu cu miez de morcov... Cartofi pai... Melcişori de ceapă aşezaţi cu gust pe unde se cere.
TEODOR: Dacă nu ne îndopam, tăceam mâlc ore întregi... Orice s-ar spune, de subiecte de discuţie nu ducem lipsă în ultima vreme. Uite, de pildă...
BUNICA ASPAZIA (întrerupându-l): Eu n-am spus că aş avea ceva cu Visarion. N-am nimica cu el.
TEODOR: Zău? Nici pentru chestia cu tablourile?
BUNICA ASPAZIA: Ei!... Poate că are dreptate. „Fetiţele” erau niţel cam despuiate, fie vorba-ntre noi. Şi apoi, peştele ăla cu gura căscată... Nu puteam să-l sufăr! Crap sau ce naiba era. Când mă uitam la el, simţeam că parcă n-am aer.
TEODOR: Care crap?
BUNICA ASPAZIA: Cum, care crap! Ăla din tablou. Ce, l-ai uitat?
TANTI LILI (cu dispreţ amar): E foarte distractiv să stea omul să v-asculte.
DENISA: E şi foarte comod, mamă. Cine stă pe margine şi ascultă nu-şi bate capul. Dar ia să fii în miezul lucrurilor!
TANTI LILI: Cine e în miezul lucrurilor? Tu, iubito? Sau Tedi? Sau cine? Sau poate Titus? (Îşi aprinde o ţigară.)
MARIA (după o tăcere de câteva clipe): Ştiţi ce mi se pare mie ciudat? Că de când a venit Visarion, n-a sunat niciodată telefonul. L-a auzit cineva sunând?
TANTI LILI: Eu, nu. Dar nici nu era treaba mea să-l aud. Pe mine oricum nu mă sună niciodată nimeni.
BUNICA ASPAZIA: Nici pe mine. Dar nici că-i duc dorul. Avem mai multă linişte.
(Zgomot la uşă. Visarion deschide uşa şi o lasă pe Nastasia să treacă înainte. După ea intră Poliţistul. Visarion închide uşa în urma lor.)
NASTASIA: Bună seara. Ca să vedeţi ce întâmplare, ne-am întâlnit chiar aicea-n prag!
TANTI LILI: Nimic nu-i întâmplător.
POLIŢISTUL: ’Nă seara. (lui Visarion.) Văd că stau cuminţi în banca lor. Bravo. (Dând ocol mesei, cu un ochi atent la cei ai casei.) A fost vreunu’ obraznic? Ai vreo plângere de făcut?
VISARION (cu răceală): Nicio plângere.
POLIŢISTUL: Aşa? Vasăzică zici că totu-i în regulă?
VISARION: Vorbim altă dată.
POLIŢISTUL: Da’ de ce altă dată, te fereşti de ei?
VISARION (tot mai ostil, în timp ce Nastasia încearcă, prin semne, să-l tempereze): Ba nu mă feresc deloc. Am spus că vorbim altă dată!
POLIŢISTUL: Ce vorbeşti, şefu’! Ai început să te cocoşeşti? Uiţi cum ai ajuns aicea! Dacă nu eram eu, crăpai acolo în ploaie, la uşă! Nici dracu’ nu te mai atârna la uscat!
VISARION: Ieşi afară!
TANTI LILI (ironică): Răsturnare spectaculoasă de situaţie.
POLIŢISTUL (îşi potriveşte furios centura): Foarte bine, şefu’! Vasăzică ai dat-o cotită! Mai stăm noi de vorbă! (O porneşte spre uşă cu pas apăsat.)
VISARION: Nu cred să mai avem ocazia!
POLIŢISTUL: Găseşti matale ocazia, bag mâna-n foc! (Iese trântind uşa.)
NASTASIA: Nu trebuia să te pui rău cu el, Visarion! Nici nu ştii! Omul ăsta e-n stare de orice!
TANTI LILI: Nu e singurul.
VISARION: Adică ce vrei tu să spui, verişoară Lili? Cum adică nu e singurul? Da’ cine mai e? Eu? Hai spune? La cine te referi? La mine? La mine te referi? Uite ce e! Eu zic să-ţi bagi minţile-n cap, verişoară Lili! Şi la toţi vă spun! (La fiecare cuvânt bate furios cu pumnul într-o măsuţă.) Să vă băgaţi minţile-n cap! Eu sunt în stare de orice? Păi atuncea chiar am să vă dau ocazia să vedeţi că sunt în stare de orice!
BUNICA ASPAZIA (speriată, aproape plângând): Nu mai suport să stau în casa asta!
VISARION: Nu mai suporţi să stai în casa asta? (Înhăţând-o de piept cu brutalitate.) Da’ în care casă ai vrea să stai, hoaşcă bătrână? În care casă?! Ce are casa asta de nu mai suporţi să stai în ea?!
TITUS (sare în apărarea Bunicii Aspazia şi îl îmbrânceşte pe Visarion): Jos labele, ticălosule! Să nu te-atingi de ea, că te omor!
VISARION (cam speriat, alergând spre uşă): Mă omori, ai spus? Ei, las’ că ţi-arăt eu ţie! (Deschide uşa şi le face semn gărzilor de afară. Doi indivizi în mantale de piele dau buzna înăuntru; arătând spre Titus.) Ăla de colo!
(Gărzile se năpustesc şi îl lovesc pe Titus cu pumnii, culcându-l la pământ.)
AURORA (alergând la Titus): Nu! Lăsaţi-l în pace, nenorociţilor! Bestiilor! Ce-aveţi cu el? Ce v-a făcut? (Îngenunchează lângă Titus. I se alătură Maria.)
VISARION: Să vă intre în cap la toţi! Dacă vi s-a urât cu binele, întoarcem foaia! Să nu vă-nchipuiţi c-o să vă faceţi de cap în casă la mine! Băgaţi de seamă! (Arătând spre gărzi.) Ei stau de pază la uşă! Gata cu prietenia! La cel mai mic semn... (Arată spre Titus.) asta o să păţiţi şi voi! (Ceva mai domolit.) M-aţi dezamăgit. Credeam că dacă suntem neamuri, o să ne avem ca fraţii. Dar se vede treaba că voi nu ascultaţi decât de bici! Să nu credeţi cumva c-aţi găsit în mine omu’ care să-ntoarcă obrazu’ ălălalt. Eu nu cred în prostiile astea. (Pornind-o spre scară.) Hai, Nastasia!
(Visarion împreună cu Nastasia urcă scara şi dispar într-unul din dormitoare. Cele două gărzi ies. După ce aşteaptă câteva clipe, Titus se repede la uşă. Uşa e încuiată. Una din gărzi intră din nou, îl priveşte rânjind ameninţător pe Titus, după care iese din nou.)
BUNICA ASPAZIA (după o pauză): E un om rău! Îi place să chinuiască oamenii. N-ar trebui să faceţi ceva?
TEODOR: Să faceţi? De ce nu să facem?
BUNICA ASPAZIA: Mă rog, eu nu vreau să mă dau în lături.
TEODOR: În al cui dormitor s-au instalat indivizii ăştia doi?
TANTI LILI: Într-al meu. Ar trebui să mă simt vizată?
DENISA: Îmi aduc aminte că unchiul Visarion a spus foarte clar: Nu putem să ne lăfăim în toată casa.
BUNICA ASPAZIA: Realitatea e că această casă a devenit prea mare pentru posibilităţile noastre.
BUNICUL GAVRIL: Nu ştiu, ţi-am mai spus?
BUNICA ASPAZIA: Ce?
BUNICUL GAVRIL: Tare mai eşti proastă, Aspazia.
TEODOR: Nu poţi să spui aşa, pur şi simplu, vă lăfăiţi, nu vă lăfăiţi. Trebuie mai întâi să-ţi faci o idee, să apreciezi lucrurile sub toate aspectele.
BUNICA ASPAZIA: Sigur că da! Contează şi culoarea pereţilor, şi culoarea mobilei... Bine, la noi acuma nu mai contează, dar în general, da!
DENISA: Culorile închise micşorează spaţiul, asta se ştie. Şi de aceea ele trebuie evitate.
BUNICA ASPAZIA: Eu, de pildă, nu pot să sufăr culoarea grena!
MARIA: Nici mie nu-mi place culoarea grena. Bine, măcar, că la noi nu-i cazul.
TEODOR: Orice decorator trebuie să respecte nişte reguli. Decoratorii nici n-ar trebui lăsaţi să decidă singuri!
BUNICA ASPAZIA: Am auzit că acuma există cooperative.
MARIA: Care ar trebui să fie conduse de consilii de administraţie. Nu ştiu, poate chiar sunt, n-am idee. N-aş vrea să fac o greşeală.
TEODOR: Teama mea e că consiliile de administraţie sunt de domeniul trecutului.
BUNICA ASPAZIA: Dar cum se stabileşte culoarea într-un consiliu de administraţie?
DENISA: Bănuiesc că se pune la vot.
MARIA: Dar asta ce înseamnă? Că toţi se pricep în egală măsură?
TANTI LILI (ironică): Eu una votez pentru pepit.
BUNICA ASPAZIA: Tu ai fost întotdeauna o extravagantă, iubito.
MARIA: Bănuiesc că totuşi clientul ar trebui să aibă ultimul cuvânt.
BUNICA ASPAZIA: Te referi la culori?
MARIA: Sigur că da, la culori. La culoarea pereţilor.
TEODOR: Uneori clientul nu-şi cunoaşte propriile interese.
DENISA: Simţul culorilor nu poate fi învăţat. Eu cred că-i înnăscut. Asta cred eu.
TANTI LILI: Ca să nu mai vorbim de daltonişti!
BUNICA ASPAZIA: Apropo! Ce garanţie am eu că ceea ce mie mi se pare grena e chiar grena? Poate că tu, Tedi, bunăoară, îl vezi verde! Sau albastru! Nimeni nu ştie.
TANTI LILI: Dar eu, dragă mamă, cum crezi că-l văd?
BUNICA ASPAZIA: Tu, iubito, sunt sigură că-l vezi altfel!
TANTI LILI: Nu-i aşa? Eşti foarte drăguţă, mamă. Ca-ntotdeauna.
TEODOR: După cum vedeţi, există o legătură între culoarea pereţilor şi eticheta „vă lăfăiţi”. De-aia ziceam...
AURORA (întrerupându-l): Tată, vino-ţi în fire! (Dă fuga la Tanti Lili.) Tanti Lili, trebuie să facem ceva! Dumneata ai fost totdeauna o femeie lucidă!
TANTI LILI: Depinde ce se înţelege prin lucidă. Sper că nu e totuna cu realistă.
AURORA: Trebuie să facem ceva! Treziţi-vă!
BUNICA ASPAZIA: Eu una pur şi simplu nu mă dumiresc, dragii mei. Se vorbeşte atâta de glasul sângelui! Să fie oare chiar o vorbă goală?
TANTI LILI: Se vede treaba că glasul sângelui vorbeşte în şoaptă.
BUNICA ASPAZIA: Sunt şi oameni de treabă pe lumea asta. Uite, să-l luăm pe nepotul meu Ilarion, fiul surorii mele Leonora. Am auzit că nu bea decât ceai de muşeţel. Deşi, după părerea mea, ar face bine să mai bea din când în când şi ceai de tei. Ceaiul de tei te face să dormi bine. Dar oamenii cumsecade niciodată n-au insomnii. Eu de pildă, când văd că nu-mi vine şi nu-mi vine som...
MARIA: Ilarion, ai spus?... Ia stai!
BUNICA ASPAZIA: Doamne-Dumnezeule, ce ţipi aşa? Mă sperii! Ce s-a-ntâmplat?
TANTI LILI: Se pare că soră-mea are o idee genială.
(Ca la un semn, toată familia se repede la telefon. Maria smulge receptorul din furcă şi formează cu înfrigurare un număr.)
MARIA (tremurând de nerăbdare): Hai, Ilarion!... Răspunde! Răspunde mai repede! (Vorbind în receptor.) Ilarion, tu eşti?... Vino! Vino repede!... Îţi explic îndată! (Vorbind pe nerăsuflate.) A venit unul Visarion care cică-i rudă cu noi, fiul unchiului meu Mihail, fratele tatei, el aşa pretinde, l-am găsit zăcând în nesimţire la uşă în stradă şi l-am luat în casă, iar a doua zi ne-a vândut toată mobila noastră veche, o ştii, şi tablourile mamei şi a păstrat el banii, ne pune să facem gimnastică de înviorare în fiecare dimineaţă şi a luat-o de piept pe mama şi ştii cum a zgâlţâit-o, Ilarion, ca pe un pom, ţipă la noi, se poartă ca o brută, vino repede, Ilarion!
TABLOUL IV
A doua zi dimineaţă, la gimnastica de înviorare. Ai casei aleargă în jurul camerei, supravegheaţi de Visarion. Abia îşi ascund nerăbdarea şi trag mereu cu ochiul la uşă, încetinind pasul când trec prin dreptul ei.
VISARION: Sunt sigur că o să vă placă să dormiţi pe tare. Aşa că saltelele şi pernele de puf am să le scot la vânzare. Ca să fie clar!... Un-doi! Un-doi! Un-doi! Ţineţi ritmul... Şi nu mai bateţi pasul pe loc!... Mai sunt multe de făcut, scumpilor! M-am uitat la cearşafurile şi la feţele alea de pernă... Ţi se face lehamite când vezi atâtea broderii! Ca să nu mai vorbesc de monograme! Nu ştiu ce-a fost în capul vostru. Vorba aia, numele prostului pe toate gardurile! Ce, v-a fost frică să nu se rătăcească la spălătorie? Sau să nu vi le şterpelească slujnica? Atâta lipsă de încredere în oameni!... Un-doi! Un-doi! Un-doi!... Ştiu că nu se schimbă totul dintr-o dată. Da’ trebuie să vă daţi şi voi silinţa, ce dracu’!
BUNICUL GAVRIL: Mai poţi, Aspazio?
BUNICA ASPAZIA (suflând greu): Mai pot, mai pot.
(Uşa se deschide cu un bubuit şi înăuntru se năpusteşte Ilarion urmat de gărzile sale de corp.)
ILARION: Ce faceţi aicea?
MARIA (cu disperare, ieşindu-i în întâmpinare lui Ilarion): Gimnastică de înviorare, vere Ilarion.
ILARION: Care-i Visarion?
TOŢI (arătând spre Visarion): El e!
ILARION (lui Visarion): Ieşi afară! (În capul scării se iveşte Nastasia.) Şi tu la fel! Afară amândoi!
VISARION (cam speriat): Da’ dumneata cine dracu’ mai eşti?
ILARION: Nimic! Nicio vorbă! Afară!
VISARION: Bine, bine, plec. Doar să-mi iau bagajele.
(Nastasia coboară în fugă scara şi se agaţă de Visarion.)
ILARION: Bagajele?! Ai venit aicea cu vreun bagaj?
VISARION: Am avut o pelerină.
ILARION: Pesemne şi aia furată! (Răcnind.) Ieşi!
(Visarion şi Nastasia, speriaţi, ies în fugă. Intră Elvira.)
ELVIRA (voioasă, vorbindu-le ca unui copil alintat): Ce v-a făcut ticălosul ăla, drăguţilor? Ghiciţi ce v-am adus! (Le arată o pungă.) Cafea naturală!
(Familia se îmbulzeşte în jurul celor doi oaspeţi, copleşindu-i cu îmbrăţişări şi săruturi, şi vorbindu-le precipitat.)
MARIA: Îţi mulţumim, dragă Ilarion, c-ai venit aşa de repede! Şi ţie, Elvira! Ticălosul ăla ne-a mâncat zilele! Şi cum s-a purtat cu mama!...
BUNICA ASPAZIA: Să vă dea Dumnezeu sănătate! Mi-a luat tablourile şi le-a vândut, nemernicul! „Fetiţe la scăldat” şi „Natură moartă”. Adică statică! Şi câte şi mai câte. Auzi ce-a zis, ticălosul, că-s dezmăţate!
ELVIRA (vorbind de cafea): Dar e foarte puţină, abia dacă ajunge la toată lumea. Deocamdată.
TEODOR: Ne-a obligat să facem gimnastică de înviorare!
BUNICUL GAVRIL: Oameni bătrâni, să alergăm prin casă ca nişte adolescenţi!
TITUS: Ne-a încuiat în casă! Zile în şir!
AURORA: Pe Titus l-au bătut! Şi-a chemat „gorilele” şi l-au bătut fiindcă a sărit s-o apere pe bunica!
ILARION: Staţi, dragilor. Opriţi-vă. Îmi povestiţi mai târziu. Deocamdată avem altele de făcut. Staţi un pic!
(Ilarion îşi expediază gărzile, dă fuga la uşă, deschide şi cel de-al doilea canat şi face semn către afară. În acordurile aceleiaşi Cavatine a lui Figaro, încep să se perinde cărăuşii, aducând înapoi mobila veche a familiei. Cărăuşii aşează fiecare piesă la locul ei şi iau în schimb cu ei mobila nouă.)
ILARION (emfatic): Mobila asta veche reprezintă o tradiţie în familia noastră! (Cântă împreună cu Figaro.) La-la-la-lei-ra! La-la-la-laaa!... N-o să renunţăm noi la tradiţie fiindcă aşa i s-a năzărit unui descreierat! (Cărăuşilor.) Puneţi totul la loc şi afară cu porcăriile astea de duzină! (Cântă.) La-la-la-laaa!...
MARIA: Sigur că da, Ilarion!
ILARION (cărăuşilor): Umblaţi cu multă atenţie!
UN CĂRĂUŞ: Da, şefu’.
(Ai casei dau o mână de ajutor la aşezarea mobilei.)
BUNICA ASPAZIA (tremurând de nerăbdare): Dar tablourile mele... Tablourile mele unde sunt?
ILARION: Vin şi tablourile, mătuşă Aspazia! (Cântă.) La-la-la, la-la-la, la-la-la, laaa!... Nu se pierde nimic, mătuşă Aspazia, fii pe pace!
(Un cărăuş aduce tabloul Fetiţe la scăldat.)
BUNICA ASPAZIA: Uite şi „Fetiţele” mele! Dragele de ele!
ILARION: Drăguţele de ele! (Cântă.) Ah, che bel vivere! Che bel piacere! Che bel piace-e-e-era... per un barbiere di qualità, di qualità!
BUNICA ASPAZIA: Auzi colo! Cică-s destrăbălate!
ILARION: Cum o să fie destrăbălate, mătuşă Aspazia! În viaţa mea n-am văzut fetiţe mai drăgălaşe! (Cântă.) La-la-la, la-la-la, la-la-la, laaa! Ce nevinovate sunt!... Şi ce funduleţ roz au! Unde să le pună? (Cântă.) La-la-la, la-la-la, la-la-la, laaa! Fortunatissimo, per verità! Fortunatissimo, per verità!...
BUNICA ASPAZIA (arătându-i locul pe perete): Aici, dragul meu. (Un cărăuş aduce tabloul Natură moartă cu crap.) Uite şi natura moartă! Adică statică!... Aici, prietene cărăuş.
ILARION: Da’ de ce „statică”, mătuşă Aspazia?
BUNICA ASPAZIA: Păi aşa spunea... (Îl caută din ochi pe Visarion.) Mă rog, n-are importanţă.
ILARION: E moartă, mătuşă Aspazia! De ce să ne-ascundem după deget! E moartă în toată legea! Oricine poa’ să vadă că-i moartă. Uite-te, numai, la peştele ăla! Cred c-a fost pescuit acum vreo... şapte ceasuri. Pe puţin! Păi ce, un peşte scos din apă nu moare în şapte ceasuri?
BUNICA ASPAZIA: Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, dragă nepoate!
(Cărăuşii încep să aducă lăzi mai mari şi mai mici, saci şi coşuri.)
MARIA: Dar astea ce mai sunt, dragă vere?
ILARION (marţial): Astea, verişoară Maria, sunt provizii!
UN CĂRĂUŞ (lui Ilarion): Unde le punem, şefu’?
ILARION (către Maria, cu o poză marţială): Spune tu, verişoară Maria. În casă la tine tu hotărăşti! Unde să le pună?
MARIA: Da, da. Sigur. Să le lase... în bucătărie, deocamdată. Acolo.
ILARION (cărăuşilor): Aţi auzit. În bucătărie! (Cântă.) La-la-la-la-la-le-ra!
BUNICA ASPAZIA: Ce provizii sunt acolo?
ILARION: Nu acolo, Mătuşă Aspazia! Sunt aicea, la noi!... Făină... (Ai casei scot exclamaţii pline de entuziasm la fiecare aliment enumerat.) Zahăr. Orez. Cartofi. Smochine, stafide, portocale. (Cântă.) Ah, che bel vivere! Che bel piacere!... Che bel piace-e-e-ere... per un barbiere di qualità, di qualità! Tot felul de conserve!
DENISA (lui Tanti Lili): Mamă, ce gust au portocalele?
TANTI LILI: Portocalele?... Ai să vezi, draga mea. Sunt... divine. Trebuie că şi îngerii se bat pe ele.
(Doi cărăuşi aduc un televizor.)
BUNICA ASPAZIA: Sfântă Fecioară! Asta ce mai e?
ILARION: Un televizor, mătuşă Aspazia! Un televizor. Zi-i! Unde să-l pună?
(Toată familia se adună în jurul televizorului.)
BUNICA ASPAZIA (fâstâcită): Unde să-l pună?... Ştiu şi eu?...
ILARION: Unde vrei dumneata, acolo o să stea! Dumneata eşti stăpână în casă!
BUNICA ASPAZIA: Poate că... acolo în colţ.
ILARION: Foarte bine, mătuşă Aspazia! Acolo în colţ să fie! (Cântă, în timp ce cărăuşii instalează televizorul la locul indicat, cu ecranul spre scenă.) Fi-igaro!... Fi-igaro!... Figaro-Figaro-Figaro-Figaro-Figaro-Figaro-Figaro-Figaro... Fi-i-igaro!... (Cărăuşilor.) Puneţi-l şi în priză. (Gazdelor.) O lume întreagă într-un colţ de odaie!...
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR: Şefu’, noi am isprăvit.
ILARION (vorbindu-le gazdelor, îi face Şefului cărăuşilor semn că poate să plece): O lume întreagă aici, între patru ziduri! Şi odată cu asta zidurile nu mai sunt! Au dispărut! (Şeful cărăuşilor a rămas în aşteptarea bacşişului; Mariei, discret.) Dragă verişoară, n-ai tu ceva...?
MARIA: Ce să am? (Înţelegând.) A! da, da, numaidecât. Tedi! (Teodor se apropie.) Tedi, nu ţi-a rămas prin buzunar...?
ILARION (ferindu-se de Şeful cărăuşilor): Hm!... Mai... uşurel, verişoară Maria. Nu aşa tare. (Cântă.) Figaro qua! Figaro là! Figaro qua! Figaro là! Figaro su! Figaro giù!...
MARIA: Da, da... Sigur. (Lui Teodor, care se scotoceşte prin buzunare.) Hai, Tedi. Ai găsit ceva?
ELVIRA (Mariei, glumind, discret): Nu-i răsfăţaţi prea tare.
(Teodor găseşte în sfârşit câteva monede pe care le dă Şefului cărăuşilor.)
ŞEFUL CĂRĂUŞILOR (ia banii): Să trăiţi! Să trăiţi! (Se retrage spre uşă, urmat de ceilalţi cărăuşi.)
BUNICA ASPAZIA (strigând în urma lor): Să vă dea Dumnezeu sănătate... prieteni cărăuşi!
(Cărăuşii ies.)
ILARION: O să le dea, mătuşă Aspazia, de ce să nu le dea... Iar noi o să stăm frumuşel aicea şi o să navigăm pe toate mările lumii! (Porneşte televizorul.) De aicea se dă mai tare sau mai încet... Aicea e „luminozitatea”, adică mai luminos sau mai întunecat... Aicea e „contrastul”, adică mai negru sau mai alb... Noi n-o să preferăm niciodată prea negru!... Aicea puteţi să nu umblaţi... Iar aicea se schimbă canalele. (Ecranul se luminează. Răsună primele acorduri din Simfonia a V-a de Beethoven.) Concert!... (Ilarion schimbă canalul. Se aud replici dintr-un western american.) Film!... (Alt canal. Se aud ultimele acorduri din Cavatina lui Figaro.) Operă!... (Cântă împreună cu Figaro.) ...Del-laaa ciiittàààà!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu