Captivul reveriilor (partea II)

20. La fel de brusc, având aerul să-şi spună „Ba nu, n-am uitat nimic”, Vasile continuă să urce scara.
Pătrunde în hol. Uşi, coloane, draperii, busturile unor actori celebri din trecut.
O mulţime de elevi străbat holul, într-o veselie, în toate direcţiile, intrând, ieşind, venind dinspre scara care urcă la balcon, îndreptându-se spre scară. Cară panouri de decor, un trepied cu microfon, instrumente muzicale, un reflector: pregătirile pentru serbarea de sfârşit de an sunt în toi.
Vasile a ajuns în centrul holului, când se aude strigat de portar.

PORTARUL: Domnu’ pe cine caută?

VASILE: Îl caut pe profesorul de latină Vlădescu. Aveţi idee dacă-i aici?

PORTARUL: După nume nu-l ştiu, dar e un domn în sală cu băieţii. O fi chiar dumnealui, de latină, cum ziceaţi. Mergeţi şi vedeţi.

VASILE: Mulţumesc.

21. Vasile intră în sala de spectacole.
Pe scenă, mai mulţi elevi lucrează la montarea unui decor de mari dimensiuni înfăţişând o casă cu etaj.
Jos lângă rampă, profesorul Mircea Vlădescu îi dirijează. Vocea sa autoritară, cu accente ironice, se aude aproape fără încetare.

VLĂDESCU: Sunteţi o armată întreagă de vlăjgani şi mai mult vă-ncurcaţi unul pe altul! Mihăescu, stâlpul ăla e strâmb, tu nu vezi?

ELEVUL MIHĂESCU: Acesta, dom’ profesor?

VLĂDESCU: Nu ăla, cel din capăt. Ăla, da. Nu de sus! De la bază, dac-ai învăţat vreodată la geometrie ce-i aia bază!... Tu, Barbule, te-ai cocoţat acolo sus, vezi să nu cazi!

ELEVUL BARBU: M-am legat cu o frânghie, dom’ profesor.

VLĂDESCU: Te-ai legat cu o frânghie! Vezi să nu te spânzuri cu ea!

ELEVUL MIHĂESCU (se opinteşte să îndrepte stâlpul): Nu se mişcă, dom’ profesor.

VLĂDESCU: Păi cum vrei să se mişte, nătăfleaţă! La rugăminţile tale? Fă rost de-un ciocan şi altoieşte-l de vreo două ori! Dar vezi, cu grijă, să nu se dărâme toată şandramaua! Că după aia vă plătesc de buni!

Aşteptând pe culoar, Vasile se trezeşte îmbrâncit de câţiva elevi care se opintesc să ducă o pianină de-a lungul culoarului, către scenă.

VLĂDESCU (întorcându-se spre elevi): Ce căutaţi, mă, cu pianina aia aici? Pe unde vreţi s-o urcaţi? Ori vi s-a năzărit că veniţi cu Calul Troian? Am spus s-o duceţi pe partea ailaltă a clădirii.

UN ELEV: Şoferul a zis că pe-aicea.

VLĂDESCU: Şoferul! Nu i-aţi spus că s-a ocupat postul de director tehnic? Hai, afară cu ea! Să-i spuneţi şoferului vostru că-i plătesc eu benzina până-n colţul celălalt!

Elevii oftează cu năduf, se opintesc, ridică din nou pianina îndreptându-se cu ea spre uşa din fund. În clipa aceea Vlădescu îl zăreşte pe Vasile.

VLĂDESCU: Vasile! Cum ai ajuns aici?

VASILE: După cum vezi, am ajuns.

VLĂDESCU: De luni de zile n-ai mai dat niciun semn de viaţă! Ia spune, cum de ţi-ai adus aminte de mine? (Vasile, jenat, ridică din umeri. Vlădescu îi scrutează faţa încercând să ghicească. Renunţă pentru moment şi se întoarce spre scenă.) Luci, întreabă-l pe mototolul ăla de Bratu în ce are de gând să prindă perdeluţele pe care le-ai făcut tu. (Lui Vasile.) Doamne, ce harababură! În fiecare an aceeaşi poveste!... Spune, Vasile, cu ce pot să te-ajut.

VASILE: Văd că eşti prea ocupat. Mi-e teamă că...

VLĂDESCU (întrerupându-l): Sunt multe de spus?

VASILE: Mircea, eu...

VLĂDESCU: Ceva serios? Hai, spune. Văd pe faţa ta c-ai dat de bucluc.

VASILE: De bucluc, da, ai cam nimerit-o.

VLĂDESCU: Eşti bine cu sănătatea?

VASILE: Cu sănătatea?... Da, n-am probleme.

VLĂDESCU: Atunci nu poate fi nimic de nerezolvat.

VASILE: Aşa crezi?

VLĂDESCU: Sunt sigur.

VASILE: Mircea, ştii ce? Dacă era ceva foarte simplu, te căutam la telefon. Dar am ţinut neapărat să stau de vorbă cu tine.

Pe scenă, elevul cu numele de Mihăescu s-a întors cu un ciocan şi începe să bată în stâlpul cel strâmb.

VLĂDESCU: Uite cum facem, Vasile. Dă-mi un răgaz de douăzeci de minute. Aici am destulă bătaie de cap, dar drept să spun, m-am cam săturat. Tocmai mă gândeam să-mi iau liber o oră sau două. Tu stai pe-aicea, dacă te interesează...

VASILE: E foarte interesant. Şi noi pregătim serbarea.

VLĂDESCU: Da? Excelent.

VASILE: Numai că la noi...

VLĂDESCU (întrerupându-l): Foarte bine, dragul meu. Deci ne-am înţeles. Doar douăzeci de minute şi după aia sunt al tău. Ai mâncat astăzi?

VASILE: Nu.

VLĂDESCU: Splendid! Mergem la un restaurant şi îmi povesteşti. S-a făcut?

VASILE: S-a făcut.

Pe scenă, de la loviturile de ciocan ale elevului Mihăescu, complicata construcţie închipuind o casă cu etaj, începe să trosnească, să scârţăie şi să se încline. Elevii fug care încotro. Construcţia se prăbuşeşte prefăcându-se într-un morman de grinzi şi de scânduri, deasupra căreia a rămas suspendat, legat cu frânghia pe după mijloc, elevul Barbu.

ELEVUL BARBU: Aţi, văzut, dom’ profesor, că nu m-am spânzurat?

Capătul celălalt al frânghiei, trecută pe după un scripete, e ţinut de un alt elev. Acesta, zărind o colegă căzută la pământ, sare să-i dea o mână de ajutor, uitând de frânghie. Aşa că elevul Barbu se prăbuşeşte peste mormanul de scânduri. Profesorul de latină s-a luat cu mâinile de cap.

VLĂDESCU: Toată lumea e întreagă?... Bun. Şi cu asta, pe ziua de astăzi am încheiat-o. Ne vedem mâine la aceeaşi oră.

Se îndreaptă spre uşă şi, din mers, le face elevilor săi, cu mâna, un semn de rămas bun. Vasile îl urmează. Amândoi părăsesc sala de spectacole.

22. Restaurant. Lume destul de puţină. Profesorul de latină vorbeşte aproape tot timpul, cu gura plină; se poate deduce că discuţia a început ceva mai înainte.

VLĂDESCU: Deci aşa... Să-ţi spun ceva. Eşti un prost, Vasile! Tu câţi ani ai? La fel ca şi mine, da? Treizeci şi cinci. Şi ea câţi ani are? Optsprezece... Treizeci şi cinci minus optsprezece, cât face? Spune tu, că eşti matematician!

VASILE: Şaptesprezece.

VLĂDESCU: Şaptesprezece. Diferenţa ideală. Tu, bărbat matur, puternic, impunător, cu o slujbă stabilă, cu o meserie care nu-i de nasul oricui. Ce-ar putea să-şi mai dorească? Ascultă de tine cum ar asculta de taică-su. (Vasile îşi înalţă privirea, contrariat; Vlădescu îl bate pe umăr atât de tare că e cât pe-aci să-l doboare de pe scaun.) Zău, Vasile, cum spuneam. Eşti un prost! Eşti tobă de carte dar nu-ţi foloseşte la nimica. În fond, ce te deranjează? Cum e cu diferenţa de vârstă, ţi-am explicat, da? Iar cât priveşte faptul în sine, totu-i în regulă. Te duci la taică-su şi-i spui: „Eu sunt... cutare.”

VASILE: Nu, că mă cunoaşte.

VLĂDESCU: Poftim?

VASILE: Tatăl ei, vreau să spun. Mă cunoaşte. Am mai stat de vorbă.

VLĂDESCU: Foarte bine. Te duci la el şi îi spui hotărât: „Vă rog să-mi daţi mâna fiicei dumneavoastră!”

VASILE: Chiar aşa?!

VLĂDESCU: Da’ de ce nu!

VASILE: Ei, nu-i chiar aşa de simplu.

VLĂDESCU: Cum nu-i chiar aşa de simplu? De ce n-ar fi?

VASILE: Nu pot să mă duc chiar aşa... „Daţi-mi mâna fiicei dumneavoastră”...

VLĂDESCU: Da’ de ce să nu poţi? Te duci şi gata! Îi promiţi că o să ai grijă de ea, că n-o să ducă lipsă de nimic. Că îi dai meditaţii la matematică... (Vasile tresare contrariat; dar de astă dată Vlădescu a glumit; râde cu poftă şi îl bate pe umăr la fel de tare ca mai înainte.) Eşti un prost, Vasile! Am spus-o şi o repet.

VASILE: Da, ştiu...

VLĂDESCU: Ori te pomeneşti că n-ai curaj?

VASILE (echivoc): Eh!...

VLĂDESCU: Chiar astă-seară te duci acasă la el şi-i spui! Ne-am înţeles?

VASILE (speriat): Chiar astă-seară?

VLĂDESCU: Te cred! Ce să mai aştepţi? Să ţi-o sufle altul? Acuma încă îţi mai e elevă. După aia n-o să-ţi mai fie, n-ai s-o mai vezi, ea pleacă la facultate, sau cine ştie pe unde mai pleacă... Ţi-o ia altul, cum ziceam. Du-te chiar astăzi, nu mai pierde o clipă, Vasile! Mai mănânci salată?

VASILE (absent): Nu. Poţi s-o iei.

VLĂDESCU: Ia spune, e drăguţă?

VASILE: O, da!

VLĂDESCU: Mare şmecher îmi eşti! (Vasile clatină din cap a îndoială.) Nevastă tânără, bucurie în casă, nu-i aşa? Mai bei bere? (Vasile tresare, întrebător.) Bere, mai bei?

VASILE: Bere?... Nu, mulţumesc.

VLĂDESCU: Aşa să faci, Vasile. Nu fi prost. Dacă e un om de modă veche... Mă refer la taică-su. Dacă e de modă veche, asta o să-l dea gata. Să te duci la tată şi să-i ceri fata în căsătorie! Cine mai face astăzi aşa ceva? Nimenea. Astăzi fata vine acasă: „Dragă tată, ştii, mâine mă mărit. Dacă ai puţin timp liber, treci şi tu mâine-dimineaţă pe la primărie. Şi dacă nu te plictiseşte prea tare, vezi că pe la amiază ajungem şi la biserică.” Pe când aşa... Ehei! Mergi la sigur, Vasile. Bravo ţie! (Îl bate cu putere pe umăr.)

23. Seară. O casă veche, din interbelic, cu intrarea la stradă. Uşă masivă, de stejar, cu geam mat, protejat de un grilaj în stilul art nouveau. Deasupra uşii — un felinar aprins. Pe trotuar, în faţa intrării, Vasile Ionescu este pradă unei mari nehotărâri. Face câţiva paşi. Se opreşte. Stă pe gânduri. Pare că a luat o hotărâre, se întoarce brusc, se îndreaptă spre uşă dar după doi paşi se opreşte din nou. Îşi aminteşte cuvintele prietenului său, profesorul de latină: „Ce să mai aştepţi? Să ţi-o sufle altul? Acuma încă îţi mai e elevă. După aia n-o să-ţi mai fie, n-ai s-o mai vezi, ea pleacă la facultate, sau cine ştie pe unde mai pleacă.” Vasile face paşi pe stradă încoace şi încolo. (În mintea sa răsună în surdină „Zaraza”.)
O maşină luxoasă se apropie, încetineşte, opreşte. Dinăuntru se aude muzică zgomotoasă. În maşină: câţiva tineri gălăgioşi, bădărani.
Şi-au scos capetele pe ferestre, puşi pe zeflemea.

„Aştepţi de mult?”

„Ce, n-a venit gagicuţa?”

„Da’ măcar merită, e mişto?”

„Du-te, bă, acasă, nu-ţi mai pierde vremea cu muierile astea! Toate-s nişte curve!”

„Ce, bă, a lui e fată mare!”

(Se râde deşănţat.) „Fată mare-n pula mea! Unde-ai văzut tu chestia asta!”

„Uită-te la el, ăsta-i profesor! Ăsta n-are pulă!”

„Hai, bă, du-te acasă! Nu ţi-e clar că ţi-a dat plasă?”

Strigăte deşucheate, hohote de râs, maşina demarează în trombă.
Exasperat, Vasile urcă hotărât treptele, ridică mâna să bată; încă mai ezită; în sfârşit bate, dar destul de timid. În minte îi răsună îndemnul prezumtiv prietenului său: „Mai tare, Vasile, nu fi prost!” Şi Vasile se clatină, ca şi cum mâna grea a lui Vlădescu l-ar fi bătut pe umăr. Dă să bată mai tare dar în clipă următoare zăreşte butonul soneriei. Apasă butonul Dar în locul paşnicului ding-dong al soneriei răsună (în mintea lui Vasile) dangăt de clopot. Un dangăt prelungit, de mai multe clopote. Speriat, Vasile coboară în fugă treptele aruncând priviri în urmă. Nu mai poate da însă înapoi: a făcut-o. Se întoarce, îşi concentrează voinţa, urcă o treaptă; priveşte in jos; mai urcă încă una.
Îndărătul geamului mat al uşii se iveşte o siluetă. Uşa se deschide. Este chiar tatăl Iuliei (Anton Lupea — Toni), un bărbat vânjos, nu prea înalt, jovial, sigur pe sine.

TATĂL IULIEI: O! Asta da surpriză, domnule profesor! Ce plăcere!

VASILE: Scuzaţi pentru ora nepotrivită.

TATĂL IULIEI: Sper că Iulia n-a făcut vreo boacănă pe la şcoală.

VASILE: Boacănă? A, nu... Mai degrabă eu...

TATĂL IULIEI (întrerupându-l): Vă rog să intraţi. Avem câţiva oaspeţi în seara asta...

VASILE: Aveţi oaspeţi! Am nimerit-o prost, vă rog să mă scuzaţi. (Întorcându-se precipitat să plece.) Bună seara.

TATĂL IULIEI (îl apucă de umăr cu putere, răsucindu-l cu de-a sila): Staţi, domnule profesor, unde plecaţi! Nu-s decât câţiva prieteni veniţi, aşa, la taclale. Nu vă faceţi griji, nu-i nicio ocazie. (Îl împinge printr-un hol spre odaia luminată unde se află oaspeţii.) Sunteţi oricând binevenit, ce Dumnezeu!

VASILE: Ora e nepotrivită.

TATĂL IULIEI: Ba e foarte potrivită. Orice oră e potrivită! La noi în casă nimenea nu se culcă înainte de miezul nopţii! În afară de Iulia.

VASILE: Nu vreau să vă...

TATĂL IULIEI: Nu-i niciun deranj, domnule profesor. Era şi timpul! Nu ne mai călcaţi pragul de-o vreme încoace. Înainte, când Iulia era mai mică, parcă ne vizitaţi mai des.

VASILE: A-adevărat. Acum s-a făcut mare. Aproape... o femeie, aş zice.

TATĂL IULIEI: Asta-i grija dumneavoastră? Că doar n-aţi venit s-o cereţi de nevastă! (Izbucneşte într-un râs zgomotos. De emoţie, Vasile are un acces de tuse. În odaie oaspeţii au amuţit, urmărind cu toţii scena care desfăşoară în prag.) Veniţi să vă prezint. Haideţi, haideţi! Curaj!

Intrând, Vasile se împiedică de piciorul unei măsuţe rotunde, aflată chiar lângă uşa. o glastră de pe măsuţă era cât pe-aci să cadă, dar profesorul izbuteşte s-o prindă în ultima clipă. Unul dintre oaspeţi (înalt, osos, cam la 60 de ani), cherchelit, ridicat cu câteva clipe înainte dintr-un fotoliu, se proţăpeşte în faţa sa.

OASPETELE (teatral, părând că citează din cineva, arţăgos): ...Voi cădea doborât... Şi iar mă voi ridica, şi cu fiecare lovitură mă voi ridica tot mai tare! Până când voi deveni de piatră! Şi atunci nimeni nu mă va mai doborî!...

TATĂL IULIEI (râzând îngăduitor): Nu vrea nimeni să te doboare, nu mai exagera, Gusti. (Lui Vasile.) Augustin Preda, un prieten cu care încercăm să ne acomodăm. Dar nu ne lasă prea multe şanse.

VASILE (întinzându-i mâna): Ionescu. (Oaspetele însă, grosolan, îi întoarce spatele şi pleacă să-şi reocupe locul.)

TATĂL IULIEI: Totul e să-ţi placă să fii victimă. Nu oricine reuşeşte! (Adresându-se tuturor oaspeţilor.) Dumnealui e profesorul de matematică al Iuliei, de... De câţi ani, domnule Ionescu?

VASILE: Cred că... de şase ani.

TATĂL IULIEI: Şase ani!... Zboară timpul! Zboară!

PREDA: Şase ani! Habar n-aveţi voi de câte ori m-au doborât în şase ani!

TATĂL IULIEI: Nu ştiu dacă interesează pe cineva, dragă Gusti.

PREDA: Ar trebui să vă intereseze!

DOAMNA PREDA (soţia lui Augustin Preda): Gusti, isprăveşte odată! Nu te mai da în spectacol!

TATĂL IULIEI: Tocmai îi spuneam domnului Ionescu că nu prea l-am mai văzut pe la noi de când s-a făcut Iulia mare. Se teme să nu-i iasă vorbe! (Izbucneşte într-un râs zgomotos.) N-aveţi de ce să vă temeţi, domnule Ionescu. Dumneavoastră, cu matematica dumneavoastră, le speriaţi pe toate fetele! (Alt acces de râs. Arătând-o cu degetul.) Ce-ţi spuneam! Uite, şi pe nevastă-mea ai speriat-o!

MAMA IULIEI (Lucreţia): Iulia a făcut o boacănă, aşa-i?

VASILE: Nu, doamnă. Mai degrabă eu... am făcut o boacănă.

MAMA IULIEI: Dumneavoastră?!

VASILE: Am nimerit la dumneavoastră la o oră atât de târzie... În plus, aveţi şi musafiri.

MAMA IULIEI: Domnule Ionescu, precis Iulia n-a făcut nicio boacănă?

VASILE: Nu doamnă, vă asigur că n-a făcut absolut nicio boacănă.

PREDA: Imposibil! Toate fetele fac boacăne!

DOAMNA PREDA: Gusti, te rog mult să te potoleşti! Altfel, plecăm imediat acasă!

PREDA: Ce să spun, grozavă ameninţare! Hai să plecăm!

MAMA IULIEI (ignorând incidentul): O, în cazul ăsta, fiţi binevenit, domnule Ionescu. Nu luaţi în seamă micile ciudăţenii ale prietenului nostru.

PREDA: Ai nimerit-o prost, tinere, într-adevăr, cum spuneai. Cam pe la ora asta...

DOAMNA PREDA: Gusti!

PREDA: ...Cam pe la ora asta încep ăştia jaful! Asupra oaspeţilor! De unde crezi mata că s-au umplut de bani!

TATĂL IULIEI: Gusti, îmi jigneşti oaspetele. Stai la locul tău şi fii băiat cuminte.

PREDA (în zeflemea): Smirnă! Promit!

MAMA IULIEI (lui Vasile): Îmi amintesc cum eram eu pe vremuri, domnule Ionescu. Aveam două feţe, ca să zic aşa! Acasă eram aproape o sfântă, aşa, un fel de mironosiţă, în timp ce la şcoală făceam numai obrăznicii. Părinţii erau mereu chemaţi la şcoală şi primeau mustrări din cauza mea. Sper că Iulia nu-i aşa. Acasă o văd mereu cuminte. Bănuiesc că şi la şcoală, nu-i aşa, domnule Ionescu?

VASILE: Da, sigur... E... foarte cuminte. (Preda pufneşte pe nas, zeflemitor.)

TATĂL IULIEI: Vă rog să luaţi loc, domnule profesor. Vă rog. Poftiţi.

Îl conduce spre o canapea, unde ar fi un loc într-o margine, şi totuşi nu prea. O invitată se trage într-o parte dar nu îndeajuns, astfel că Vasile aproape că i se aşează în braţe.

VASILE (sărind ca ars): Ah, vă rog să mă iertaţi!

DOAMNA: Nu vă faceţi griji, domnule profesor, am mai fost înghesuită la viaţa mea.

TATĂL IULIEI: Ce-i drept, dragă Tina, a trecut ceva vreme de-atuncea!

TINA: Ei uite, mai am ocazia, din când în când să-mi reîmprospătez memoria.

TATĂL IULIEI: Beţi un coniac, domnule Ionescu? Sau poate un whisky. Sau orice vreţi dumneavoastră.

VASILE: N-aş vrea să...

TATĂL IULIEI: Atunci, un coniac?

Vasile acceptă, nu prea convins. Tatăl Iuliei îi toarnă în pahar. Paharul se umple foarte repede, încât băutura de revarsă din belşug pe măsuţa din faţa canapelei, de unde sar stropi şi pe rochia Tinei.

TATĂL IULIEI: Scuze, profesore. Dar ştiţi cum se spune, vi l-am turnat din inimă.

TINA: Ai grijă, Toni, îmi strici bunătate de rochie şi te pun să-mi cumperi alta!

MAMA IULIEI (Tinei): Sper că nu vrei să-l iei cu tine la probă!

TINA: Nu ştiu unde te-ai gândit tu, dragă Lucreţia, c-ar putea să aibă loc proba aia la care te referi.

MAMA IULIEI: Doar nu te mulţumeşti c-o rochie de gata! Ţi-au scăzut atât de mult pretenţiile?

PREDA: Nici vorbă! Tina dragă, dacă vrei, te-nsoţesc eu la probă.

DOAMNA PREDA: Gusti, ai întrecut orice măsură! Astâmpără-te, ce Dumnezeu!

MAMA IULIEI: Silvia dragă, nu te-ai obişnuit încă? Bărbaţii ăştia nu ne mai oferă nicio surpriză.

TATĂL IULIEI: Dragă profesore, uite vezi, ăsta-i avantajul să vii neanunţat: afli tot felul de lucruri! Mărturisesc că sunt noutăţi şi pentru mine.

VASILE: Eu n-am să stau prea mult...

TINA: Toni, fii drăguţ şi mai adu câteva cubuleţe de gheaţă.

TATĂL IULIEI: Da, dragă, îndată. Mai vrea cineva gheaţă?

I se răspunde din mai multe locuri: „Şi eu vreau”, „Şi eu!” „Hai, adu-mi şi mie!” „Pune aicea, să fie la toată lumea!” Tatăl Iuliei iese.

PREDA: Gheaţă pentru inimi de gheaţă!

Vasile duce paharul la gură; în clipa aceea Tina îi dă un cot, ceea ce face să-i sară din pahar câţiva stropi de coniac.

TINA: Am auzit că toţi matematicienii au câte o violon d’Ingres, e-adevărat?

VASILE: Vreţi să spuneţi un hobby.

TINA: E-adevărat, violon d’Ingres e un termen demodat. Ca şi mine.

VASILE: Probabil că vă subestimaţi, doamnă.

TINA: Eşti un drăguţ, domnule profesor! Şi cu hobby-urile matematicienilor cum rămâne?

VASILE: Ca să fiu sincer, n-am avut încă ocazia să-mi fac o părere.

TINA: Ştiu că Einstein cânta la vioară. Dumneavoastră ce pasiune aveţi?

VASILE: N-am nicio pasiune, doamnă. Mă tem că sunt... total lipsit de orice talent.

PREDA: Tinere profesor, Tina se referea la pasiuni!

TINA (ignorându-l pe Preda): Dar un talent aveţi, cu siguranţă.

VASILE: Care?

TINA: Modestia!

VASILE: O, ăsta nu-i talent. E, cum să zic, la îndemâna oricui... Şi... vreţi să vă spun ceva? Nici nu sunt convins că sunt foarte modest.

Tatăl Iuliei se întoarce aducând o cupă cu cubuleţe de gheaţă.

TATĂL IULIEI (se opreşte în prag): Lucreţia!

MAMA IULIEI: Da, dragă?

TATĂL IULIEI: Ai uitat să te lauzi cu zaharicalele tale!

MAMA IULIEI: Zaharicalele?

TATĂL IULIEI: Prăjiturile alea, cum le zice? Marilyn Monroe!

MAMA IULIEI: Vrei să spui Greta Garbo! Astea le numeşti tu zaharicale! Să-ţi fie ruşine, Toni!

ALTĂ INVITATĂ: Da, da! Vreau şi eu Greta Garbo!

MAMA IULIEI: Păi, dacă toată lumea vrea, haideţi să v-aduc Greta Garbo. Uitasem, într-adevăr. Mea culpa! (Iese.)

Tatăl Iuliei începe să treacă pe la invitaţii care au cerut cuburi de gheaţă şi să le pună în pahare.

TINA (confidenţial, aplecându-se la urechea lui Vasile): Eu totuşi cred că este un talent, domnule profesor.

VASILE: Ce anume?

TINA: Modestia.

VASILE: Daţi-mi voie să rămân la părerea mea.

TINA: Iar eu vă spun că cei mai mulţi oameni se laudă pentru orice fleac şi le place să fie lăudaţi pentru orice fleac. Să nu vă mire! Nu mai departe decât gazda noastră de astă-seară. Cred că s-ar face roşie-galbenă-vânătă dacă i-aş spune că sunt o porcărie.

VASILE: Cine, doamnă?

TINA: Nenorocitele alea de Marilyn Monroe!

MAMA IULIEI (care a intrat neobservată): Greta Garbo! (Vasile tresare speriat; Tina, mai puţin.)

TINA: Lucreţia dragă, sper că ştii de glumă. Nu vroiam decât să-l amuz pe domnul profesor.

MAMA IULIEI: Sunt absolut convinsă, draga mea.

VASILE (se ridică precipitat; mamei Iuliei): Vă rog să mă scuzaţi!... (Se împiedică de piciorul Tinei.) Oh, iertaţi-mă!

TATĂL IULIEI: Doriţi un cubuleţ de gheaţă, domnule Ionescu?

VASILE: De fapt, domnule Lupea... Aş vrea să stăm un pic de vorbă, dacă n-aveţi nimic împotrivă.

TATĂL IULIEI: Cu cea mai mare plăcere, domnule profesor. De altfel, trebuie să apară şi Iulia.

VASILE: Nu, nu, aş... prefera să nu apară.

TATĂL IULIEI (lasă pe măsuţă cupa cu cuburi de gheaţă): Înţeleg că doriţi să vorbim între patru ochi.

VASILE: Aş prefera, domnule Lupea.

Mama Iuliei îi urmăreşte cu o lucire de suspiciune în ochi. Oaspeţii urmăresc la rândul lor scena, mai mult sau mai puţin surprinşi.

TATĂL IULIEI: Atunci, să trecem în birou la mine.

MAMA IULIEI: Cât staţi voi doi de vorbă, eu am să-i spun Iuliei să...

VASILE (întrerupând-o precipitat): A, nu! Vă rog să nu vă deranjaţi, doamnă! Lăsaţi-o să-şi vadă de treabă.

MAMA IULIEI: Treaba ei era să pregătească sandvişurile. Nu înţeleg de ce îi ia aşa de mult. O fi şi ea neîndemânatică, la fel ca şi dumneavoastră, domnule profesor.

TATĂL IULIEI: Lucreţia, te rog!

MAMA IULIEI: Am impresia că n-a mai rămas nimeni în seara asta să nu fi făcut vreo boacănă. (Întorcându-se afabilă spre soţul ei.) Cu excepţia ta, dragule!

TATĂL IULIEI (lui Vasile): Vă rog să poftiţi. (Se îndreaptă spre uşă, urmat de Vasile.)