Captivul reveriilor (partea I)

PERSONAJELE

Vasile Ionescu, profesor de matematică, 35 de ani

Maria Bunea, vecină, 35 de ani

Horia, fiul Mariei, 11 ani

Iulia, eleva lui Vasile Ionescu, 18 ani

Tatăl Iuliei (Anton Lupea), 48 de ani

Mama Iuliei (Lucreţia Lupea), 42 de ani

Mircea Vlădescu, profesor de latină, 35 de ani, prietenul lui Vasile Ionescu

Alţi profesori, profesoare, invitaţi ai familiei Iuliei, elevi etc.

1. Garsoniera de la etajul doi a profesorului Ionescu, a cărei fereastră dă spre un parc întins, cu copaci seculari.
Acum camera e cufundată în beznă.
Începe să sune un ceas deşteptător. Se aude cum o mână înfrigurată îl caută. Îi trebuie câteva secunde bune până să reuşească să-l oprească. După alte câteva secunde se aprinde o veioză.
Buimac de somn, profesorul Vasile Ionescu apucă deşteptătorul şi îl priveşte nemulţumit. Fusese pus să sune la ora patru.

VASILE: Patru... De ce patru? Ei, fir-ar să fie!

Schimbă soneria la ora 6:45, pune deşteptătorul la loc pe măsuţă, se culcă la loc, stinge veioza.
Din nou beznă. Peste câteva clipe începe să se audă un sforăit, care parcă vine de undeva de departe, la început foarte slab, apoi tot mai desluşit. Vasile se foieşte în aşternut, deranjat de sforăit. Sforăitul creşte în intensitate până devine limpede că aşa nu va mai putea adormi. Se aprinde veioza. Vasile se ridică într-un cot, priveşte într-o parte şi într-alta, nemulţumit, încercând să ghicească de unde vine sforăitul. Dă pătura la o parte şi se dă jos din pat. Încercând să ia urma sforăitului, se apropie de fereastră. Ridică transperantul, deschide fereastra. La zgomotul ferestrei deschise, o căprioară care stătea nemişcată în centrul pajiştii a tresărit speriată şi a fugit făcându-se nevăzută printre copaci.
O privelişte neasemuit de frumoasă i se deschide în faţa ochilor: bătrânul parc care se întinde dincolo de o stradă îngustă care trece în lungul blocului. Mijesc zorile. Linişte desăvârşită... Desăvârşită? Nu tocmai: vrăbiile, încă somnoroase, îşi împărtăşesc primele impresii despre noua dimineaţă. Şi misteriosul sforăit.
Iată o pajişte încadrată de copaci seculari. Coroanele se profilează distinct pe fundalul cerului trandafiriu... Alei şerpuite, felinare încă aprinse, ronduri de flori.
Vasile ascultă cu atenţie. Sforăitul care nu l-a lăsat să doarmă parcă dintr-acolo vine — din parc.
Iată un copac bătrân, înconjurat de un pâlc de copaci tineri. Trunchiul său se umflă şi se dezumflă abia perceptibil în ritmul sforăitului. Aşadar, el era! Iată şi un ciot întruchipând nasul, şi o scorbură întruchipând gura... Vasile priveşte cu încântare... Iată şi câteva lăstare, între „nas” şi „gură”, tremurând sub „suflarea” adormită a copacului... Vasile nu este singurul nemulţumit că nu-i lăsat să doarmă: cei câţiva copaci tineri din jurul celui bătrân se răsucesc, se agită, ramurile de sub coroane se îndoaie în chip de braţe nervoase ducând la gură degetul; tinerii copaci şoptesc supăraţi: „Ssst!”... „Ssst!”
Vasile continuă să privească încântat.
Fereastra de la etajul trei s-a deschis şi ea larg, fără ca Vasile s-o vadă. Maria, vecina de deasupra a profesorului Ionescu, în cămaşă de noapte, priveşte şi ea parcul la revărsat de zori, la fel de încântată.
Dar... poate că nici el nici ea n-au văzut-o de la început: de-a curmezişul pajiştii, silueta unei făpturi feminine, translucide, parcă încropită din aer, zace leneşă, lungită pe-o rână peste întreaga întindere a pajiştii: Noaptea. Noaptea încă mai dormitează — femeie somnoroasă, înveşmântată într-un văl transparent, cu pletele-i lungi de ramuri de salcie plângătoare răsfirate peste umărul gol... Noaptea cască, se ridică în capul oaselor, se întinde leneş, cască din nou.
La fereastra de la etaj, Maria priveşte, fermecată. Se întreabă dacă nu visează. Nu-i sigură. Contrariată, se apleacă peste pervaz, spre fereastra profesorului Ionescu, pentru a se asigura că nu-i singura care vede silueta ireală a Nopţii, întinsă peste pajiştea din parc. Atinge cu cotul, fără să vrea, un ghiveci cu flori, care cade şi se sparge la piciorul blocului...
Vasile nu dă semne că ar fi auzit zgomotul...
În schimb, alte două sau trei ferestre din bloc se luminează, apoi se deschid: locatari treziţi din somn de zgomotul ghiveciului spart se ivesc supăraţi la ferestre şi se apleacă în afară să vadă ce se-ntâmplă. Nu par să fie interesaţi de altceva decât de ghiveciul spart... Ferestrele se închid la loc, luminile se sting.
Maria nu se mai satură de priveliştea parcului la ceas de zori...
La fel şi Vasile.
Lumina dimineţii a crescut. Făptura ireală a Nopţii a dispărut. A rămas doar pajiştea goală... Ciripitul vrăbiilor s-a înteţit.
Dar ce vede Maria în parc? Să fie oare un grup statuar în centrul pajiştii? Un bărbat şi o femeie, ambii în costume dintr-o singură piesă, mulate pe corp, albe din cap până în picioare, pe un piedestal de piatră, contopiţi într-un sărut încremenit?... Sau sunt oameni vii?...
Maria e fascinată. Îi priveşte pe cei doi cu atenţie încercând să-şi dea seama dacă sunt sau nu vii... Se apleacă mult peste pervaz şi reuşeşte să zărească fereastra profesorului... Dar fereastra este acum închisă.
Visătoare, Maria închide şi ea fereastra.
Vasile s-a întors în aşternut. Nu doarme. Cu mâinile încrucişate sub cap, priveşte în gol. Un pic trist?
În apartamentul ei, Maria străbate în vârful picioarelor un hol, întredeschide cu precauţie o uşă. Este odaia lui Horia, care doarme. Maria închide încetişor uşa la loc...
Întoarsă în odaia ei, se culcă. Lungită în pat, cu ochii deschişi, zâmbeşte amintirii ei recente.

2. Profesorul Ionescu, în costum, cu o servietă în mână, iese din garsoniera sa şi încuie uşa. De la etajul de deasupra coboară alergând Horia, într-o mână cu două rachete de badminton şi în cealaltă mână cu o minge penată.
Cei doi discută în timp ce coboară.

HORIA: Bună dimineaţa, dom’ profesor.

VASILE: Bună, Horia. (Se îndreaptă amândoi spre ieşire.)

HORIA (arătându-i rachetele şi mingea): Facem o partidă?

VASILE: Nu pot acuma, Horia. Am ore. Îmi pare rău.

HORIA: Ce păcat! Nu ne-am prea nimerit în ultima vreme. Ba dumneavoastră dimineaţa şi eu după-masă, ba invers... Nu ne nimerim deloc!

VASILE: Ce să-i faci, Horia, cam aşa se-ntâmplă.

HORIA: Dar spre seară? Ce ziceţi? Să vă caut?

VASILE: Nu ştiu, Horia, să vedem. Sunt cam ocupat săptămâna asta.

HORIA: Dar vă caut? Poate puteţi.

VASILE: Ce să zic... Caută-mă. Dar nu promit nimic.

HORIA: Bine, trec vă caut... Acuma mă duc în parc. Poate găsesc vreun amator. Vichi mai iese pe la ora asta. Da’ nu-i de mine...

VASILE: Nu?

Au ajuns jos în holul blocului.

HORIA: Nu. Le dă anapoda rău de tot... Cu dumneavoastră mă potrivesc cel mai bine.

VASILE: Da? Mă bucur.

Horia îi face semn de rămas-bun cu rachetele şi o zbugheşte pe uşă afară.

3. Vasile deschide uşa dând să iasă din bloc. În prag dă nas în nas cu Maria, care tocmai intra.

MARIA: Bună dimineaţa.

VASILE: O! sărut mâna, doamnă Bunea. (Scurtă tăcere.) Nu v-aţi întâlnit cu Horia? Tocmai a ieşit.

MARIA: L-am văzut... (Tăcere stânjenitoare.) Ce faceţi astăzi la prânz? Am făcut atâta mâncare cât s-ajungă pe-o săptămână...

VASILE: Înseamnă că aţi scăpat de-o grijă. Vă invidiez.

MARIA: Nu veniţi să luaţi masa cu noi?

VASILE: Mă tem că... n-am să pot, doamnă Bunea. Sunt tare ocupat cu serbarea.

MARIA: Da? Îmi pare rău.

VASILE: Poate... altă dată.

MARIA: „Poate”?

VASILE: Nu, nu „poate”. Cu siguranţă.

Vrea să iasă, dar Maria nu se clinteşte din prag.

MARIA: Ne ocoliţi în ultima vreme. Abia dacă vă mai văd din când în când, tot pe fugă, ca acuma. Întâmplător!

VASILE: Nu, doamnă Bunea, nu vă ocolesc, nici gând. Dar, ştiţi... Serbarea... îmi ia mult timp.

MARIA: Zău, chiar şi profesorii de matematică se ocupă de serbare?

VASILE: Toată lumea, doamnă Bunea... Uneori mănânc în oraş, nici nu mai dau pe-acasă.

MARIA: Păcat. Înainte mai ieşeaţi din când în când cu noi, seara, în parc... Jucaţi badminton cu Horia... Chiar şi cu mine aţi jucat, vă amintiţi? (El încuviinţează, zâmbind jenat.) ...Deşi sunt o jucătoare tare nepricepută. Mi-ar face plăcere să ne mai plimbăm din când în când, sau... măcar să ne mai faceţi câte o scurtă vizită.

VASILE: Da, sigur. Dar, ştiţi...

MARIA: Pe urmă dumneavoastră plecaţi în vacanţă, eu plec în concediu şi abia la toamnă ne mai vedem. Când încep ploile.

VASILE: Nu, nu vă gândiţi atât de departe. Or să vină curând vremuri mai bune.

MARIA: Aşa sper şi eu. Deşi nu ştiu dacă pentru dumneavoastră „vremuri mai bune” înseamnă acelaşi lucru ca şi pentru mine.

VASILE: Sunt sigur că înseamnă acelaşi lucru, doamnă Bunea. (Maria se dă într-o parte făcându-i loc să treacă.) Sărut mâna. (Iese.)

MARIA: Pe curând.

4. În închipuire, Vasile revede întâmplarea din parc, cu cei doi care se sărutau. Deosebirea e că acum, la un moment dat, în toiul scenei, începe să se audă muzică — o muzică modernă, ritmată, total nepotrivită cu scena sărutului din parc.
Treptat, închipuirea e înlocuită de realitate: privirea lui Vasile se focalizează pe chipul unei eleve şezând în bancă, gânditoare, oarecum concentrată asupra a ceea ce are de scris. În jurul ei — alţi elevi: clasa. Aşadar ne aflăm în clasă, şi anume la o oră de teză la matematică.
Dar de ce privirile multora dintre elevi sunt aţintite stăruitor asupra profesorului Ionescu?
Profesorul stă cu cotul întins peste catedră, cu capul sprijinit în palmă, într-o atitudine de reverie, neobişnuită pentru un profesor în faţa elevilor săi. Brusc, trezit la realitate, Vasile îşi corectează poziţia. Recăpătându-şi aspectul sever, îşi drege glasul. Aproape la fel de brusc, elevii îşi coboară privirile, reîncepând să scrie.
Profesorul Ionescu se ridică de la catedră şi începe să se plimbe prin clasă, oprindu-se când şi când să asculte — nu prea încântat — melodia care vine de afară, pătrunzând pe fereastra deschisă, cea din apropiere de catedră.
Afară e o zi minunată. Nu departe de fereastră se văd vârfurile ramurilor unui copac din curtea şcolii, care ajung până aici la etaj, iar în depărtare acoperişurile caselor.
Vasile se apropie încet de fereastră. Melodia se aude mai distinct, suprapunându-se cu strigătele elevilor care joacă volei pe terenul de sport din curtea şcolii.
Vasile se îndepărtează de fereastră, se plimbă în spaţiul dintre catedră şi primele bănci, în timp ce elevii scriu de zor. Privirea îi este atrasă mereu de aceeaşi fată, care şade pe rândul din mijloc. O rază de soare îi luminează părul blond, tenul proaspăt, imaculat. Pare conştientă că este obiect al interesului profesorului. Este Iulia.
Lui Vasile i se năzăreşte că pe creştetul capului ei stă o coroniţă de mărgăritare.
Nu îndrăzneşte s-o fixeze cu privirea prea mult timp ca să nu dea de bănuit. O ia agale pe culoarul dintre ferestre şi primul şir de bănci. Din când în când se opreşte şi se apleacă peste lucrările elevilor săi. Un elev îşi ridică spre el faţa întrebătoare: e bine ce-am scris? Profesorul clatină din cap, discret, în semn că nu e bine. Îi este însă teamă să-i arate unde anume a greşit. Îşi ia totuşi inima în dinţi şi dă să întindă mâna spre teza elevului pentru a-i arăta greşeala, dar în clipa următoare colegul de bancă al acestuia îşi întoarce brusc privirea spre el, şi profesorul îşi retrage repede mâna.
Porneşte mai departe. Deodată geamul din dreptul său se sparge în ţăndări cu un zgomot asurzitor şi o minge cade în clasă. Vasile s-a speriat îngrozitor. În clasă s-a stârnit rumoare. Mulţi elevi au sărit din bănci şi se îmbulzesc la fereastră. (Doar Iulia a rămas la locul ei, impasibilă.) Alţii profită de întâmplare pentru a schimba între ei fiţuici. Un elev ridică mingea de pe jos şi o pasează unui coleg. Între elevi începe un schimb de pase rapide.

VASILE (autoritar): Daţi-mi mingea! Daţi-o-ncoace! Repede! Să nu vă spun de două ori!

Cu mingea în mână, Vasile se duce la fereastra deschisă. Jos în curte, elevii au încremenit, cu privirea ridicată spre geamul spart. La fel şi prietenul său, profesorul de sport. Acesta îi face un semn de vinovăţie asumată, depărtându-şi braţele: „Ce să-i faci, se mai întâmplă!”
Pe o bancă din apropierea terenului de sport se află radioul portabil de la care se aude muzică. Prin semne, profesorul de sport îl întreabă dacă muzica îl deranjează. Vasile îi răspunde tot prin semne că da, e cam tare. Profesorul de sport nu închide radioul ci îl pune doar mai încet. Semne: „Aşa merge?” Semne din partea lui Vasile: „Mă rog, fie.” Îi aruncă mingea. Profesorul de sport o prinde şi îi mulţumeşte.
Vasile se întoarce spre clasă.

VASILE: Plecaţi de la ferestre! Poftiţi în băncile voastre! (Un elev calcă peste cioburile căzute pe jos.) Aveţi grijă să nu vă tăiaţi. Gata, fiecare la locul lui, teza continuă! (Vociferări.) Gata, am spus!

Elevii ş-au reluat locurile.
Privirea lui Vasile se îndreaptă din nou spre Iulia. Aceasta nu-i dă nicio atenţie ci îşi vede de scris.
În clasă s-a aşternut liniştea. Afară elevii au reînceput jocul — din când în când răsună strigătele lor.
Vasile se duce la catedră; se aşează. Din servieta lăsată jos la piciorul catedrei scoate o bomboană de ciocolată. Desface foiţa de staniol care foşneşte îngrozitor în liniştea din clasă. Unul după altul, elevii îşi înalţă privirile spre el. Într-o bancă, două eleve şuşotesc între ele şi chicotesc. Vasile se lasă pe spate rezemându-se de spetează şi, jenat, rupe o bucăţică de ciocolată şi o bagă în gură.

5. Privirea lui Vasile se fixează din nou asupra Iuliei. O vede cu o limpezime neobişnuită, în timp ce restul clasei dispare în ceaţă. Iulia scrie, nu-i dă profesorului nicio atenţie. Dar deodată se porneşte să răsune undeva foarte aproape o muzică impetuoasă, de parcă o întreagă orchestră simfonică şi-ar fi început concertul chiar sub ferestrele clasei. Maşinal, ca în transă, Iulia lasă stiloul în scobitura din pupitru, se ridică, iese din bancă, înaintează păşind pe culoarul dintre bănci, în timp ce toţi ceilalţi elevi îşi văd de scris. Printr-o mişcare mai rapidă decât mersul ei, cadrul se schimbă.
O vedem acum pe malul unei ape neclintite, oglindind acoperişul ascuţit al unei mori, înconjurată de verdeaţă, totul de o frumuseţe ireală, de poveste. În ritmul muzicii, Iulia dansează apropiindu-se.
Vasile o aşteaptă aşezat pe o bancă, sub zidul de cărămidă al morii. Îi zâmbeşte. La apropierea ei, el se ridică şi, făcând pereche cu ea în dans, păşeşte cu spatele, parcă plutind, intră pe uşa deschisă. Iulia îl urmează în paşi de dans.
Înăuntru moara arată ca un apartament decorat cu gust. Pe pardoseală stă întinsă o blamă mare de urs. Vasile poartă acum un costum negru, de seară. Păşind de-a-ndărătelea, se loveşte de marginea unui pat acoperit cu o cergă albă; totuşi îşi păstrează echilibrul; incidentul îl amuză.
S-a aşezat pe blana de urs, rezemat cu spinarea de marginea patului. În faţa patului se află un televizor deschis, pe ecranul căruia se vede rulând un film western, dar strigătele şi împuşcăturile de pe ecran abia se aud — răsună aceeaşi muzică maiestuoasă. În cadrul luminat al uşii se iveşte Iulia. Păşeşte spre el — pluteşte — ducând o tavă de argint pe care se află o sticlă şi două păhărele. Cu aceeaşi mişcare plutitor-domoală, Iulia se aşează pe blana de urs, lângă el, în timp ce rochia ei vaporoasă cade lin răsfirându-se în jurul corpului ei. Sticla de pe tavă era cât de-aci să se răstoarne.
Vasile însă nu-i mai dă acum nicio atenţie: urmăreşte captivat filmul şi fumează nervos. Ea umple un singur păhărel şi i-l pune în mâna pe care el o întinde absent. Vasile duce paharul la gură şi soarbe. Ea îl sărută drăgăstos pe obraz, pe gât, îl mângâie pe păr. El o respinge încetişor. Se aude un chicotit.

6. Vasile se dezmeticeşte. S-a surprins într-o poziţie asemănătoare cu aceea din închipuirea sa. Redevine profesorul sever de matematică. Se uită la ceas: a mai rămas un singur minut până la recreaţie. Sare în picioare.

VASILE (către primul rând dinspre uşă): Mihaela, strânge lucrările de pe rândul tău. Repede! (Către rândul de la fereastră.) Cojocaru, tu strângi de pe rândul tău! Ne-am înţeles?

În agitaţia stârnită, elevii se despart cu greu de lucrările lor; unii mai au încă ceva de corectat sau de adăugat chiar şi după ce li s-a luat lucrarea de pe pupitru. Vasile ezită să numească pe cineva care să strângă lucrările pe rândul din mijloc, rândul Iuliei. Îşi ia inima în dinţi, dar o face cu miere în glas.

VASILE: Iulia, strânge, te rog, lucrările de pe rândul tău.

Iulia se ridică şi îi aruncă un zâmbet complice, în timp ce elevii îşi aruncă ocheade unii altora. Vasile răspunde fericit (şi naiv) zâmbetului Iuliei.

7. Sună soneria de recreaţie. Profesorul tresare speriat. Agitaţia din clasă creşte. Două teancuri de lucrări se află deja pe catedra sa. A mai rămas Iulia, care strânge ultimele teze.
Iulia se apropie cu paşi mărunţi, pe faţă cu o expresie de falsă sfiiciune, şi pune teancul de lucrări pe marginea catedrei. Vasile urmăreşte fermecat gestul mâinii ei albe.

VASILE: Mulţumesc.

IULIA: Cu plăcere.

A fost ultima oră din ziua aceea; elevii se grăbesc să-şi strângă lucrurile şi să iasă. Profesorul zăboveşte chinuindu-se să îndese într-o pungă de plastic cele trei teancuri de lucrări, în timp ce zumzetul din clasă scade pe măsură ce clasa se goleşte...
...Până când se aşterne liniştea. Nici afară nu se mai aud strigătele jucătorilor de volei. Parcă şi lumina e altfel.
Din întâmplare îşi înalţă privirea. Tresare: în banca ei de pe rândul din mijloc, a rămas Iulia... Ferestrele sunt acum întunecate. În clasă sunt aprinse luminile. Iulia îl aţinteşte cu privirea, cu acelaşi zâmbet complice de mai înainte. Se privesc lung, ochi în ochi, ea stăpână pe situaţie, el şovăitor. Iulia se ridică încet din bancă, înaintează spre el. Inima lui Vasile bate atât de tare încât se aude (parcă) în toată încăperea. Şi pe măsură ce ea se apropie, bătăile inimii lui se înteţesc. Fata a ajuns lângă el. Întinde mâna spre el, într-un gest de chemare, şi mâna lui se ridică, parcă fără voie, spre a ei. Iulia îl trage după ea dând cu spatele, şi amândoi ies pe coridor.

8. Păşesc de-a lungul coridorului ţinându-se de mână şi privindu-se ochi în ochi cu priviri de îndrăgostiţi. Sfiala lui a dispărut. Ea se apropie şi, mergând, se lipeşte de el cu tot trupul.
Au ajuns la capătul coridorului; Iulia îl trage moale şi irezistibil spre o uşă cu un ochi de geam mat. El, împotrivindu-se fără convingere, o urmează. Iulia deschide uşa: este o debara, unde femeile de serviciu îşi ţin ustensilele de făcut curăţenie. Înăuntru, îndărătul uşii rămase întredeschise, ea i se aruncă de gât. Se sărută cu sete.

IULIA (gâfâind înfierbântată): Închide uşa. (Fără să se desprindă din îmbrăţişare, cu vârful pantofului, el îi dă uşii un brânci, închizând-o.) Încuie-o! (Vasile se apleacă peste trupul ei, pipăie broasca în căutarea cheii; încuie.)

În apropiere, pe coridor, se aude fâşâit de mătură. Coada unei mături loveşte uşa. Vasile tresare speriat.

VASILE: Ia stai! (Ascultă încordat.) E cineva în dreptul uşii! (Dar Iuliei parcă nici nu-i pasă; paşi grăbiţi răsună pe pardoseala coridorului.) Auzi!

Prin ferestruica cu geam mat a uşii se desluşesc contururile a două capete, faţă în faţă, purtând basmale: două femei de serviciu stau şi ascultă. Vasile îi îndreaptă Iuliei capul spre ochiul de geam. Dar Iulia aproape că nu se sinchiseşte — s-a agăţat ca o iederă de Vasile şi îşi vede în continuare de sărutat.

O VOCE DE PE CORIDOR: Aici trebuie că e!

ALTĂ VOCE: Mi s-a părut mie ceva!

PRIMA VOCE: Halal profesor!

A DOUA VOCE: Halal elevă!

Cineva încearcă clanţa zgâlţâind-o energic.

PRIMA VOCE: Au încuiat!

A DOUA VOCE: Păi sigur! Ţi-am zis eu că-s aicea!

PRIMA VOCE: Ce facem?

A DOUA VOCE: Du-te şi dă alarma!

În debara, Vasile tresare speriat.

PRIMA VOCE: Mă duc!

Un cap dispare îndărătul geamului mat. Se aud paşi îndepărtându-se în fugă. Clipe de aşteptare încordată. Apoi răsună alarma. Dar alarma seamănă cu sirena ambulanţei.

9. Profesorul se află în clasă, la catedră: s-a trezit din reverie. De afară pătrunde aceeaşi lumină orbitoare a minunatei zilei de început de vară. Pe stradă se aude sirena unei ambulanţe care trece. Clasa e pustie. Vasile răsuflă uşurat. Îndeasă în pungă ultimele teze, îşi ia servieta, catalogul. Iese grăbit.

10. Vasile Ionescu păşeşte preocupat de-a lungul coridorului pustiu.
La capătul lui, trei trepte coboară spre un hol întunecos, cu aspect monumental, în mijlocul căruia se înalţă două coloane masive. Este holul spre care dă intrarea profesorilor. Tot acolo, într-o parte, este cancelaria.
Ajuns în hol, Vasile, care până atunci păşise cu capul în pământ, îşi înalţă întâmplător privirea...

11. ...Şi atunci, de după o coloană vede — într-o nouă reverie — ţâşnind şi tăindu-i calea un individ mătăhălos cu înfăţişare de gâde turc.
Vasile s-a oprit şi îl priveşte înfricoşat. Dă să-l ocolească, dar „gâdele turc” îi taie calea din nou. Braţul său gros cât un trunchi de copac, cu brăţară de aramă la încheietură, ţine un bici. Speriat, Vasile se dă înapoi lipindu-se cu spatele de coloană. „Gâdele turc” înaintează spre el. Ridică biciul deasupra capului. Lovitura porneşte năprasnic şi biciul se lipeşte de spatele său... gol: Vasile e dezbrăcat până la brâu. Scoate un strigăt de durere. Punga cu lucrările elevilor i-a scăpat din mână la piciorul coloanei.
Mâinile sale, în care continuă să ţină servieta şi catalogul sunt acum legate la spate cu o frânghie în jurul coloanei.
Încă o lovitură de bici. Trupul lui Vasile se chirceşte de durere. Un nou şfichiuit de bici. „Gâdele turc” şi-a apropiat faţa ameninţătoare atât de mult de a sa încât i se poate citi furia oarbă în ochii injectaţi.

„GÂDELE TURC”: Nu care cumva să te legi de fata mea, că-ţi despic ţeasta-n două! Ai priceput?

Vasile încuviinţează din cap cu tot zelul. Pe umerii săi au rămas urmele vinete ale loviturilor de bici. Când...

12. ...Se deschide uşa cancelariei şi iese o profesoară. Privindu-l, profesoara rămâne consternată în prag.

PROFESOARA: Vasile, ce-i tine, te-a tras curentul?

Şi într-adevăr, Vasile Ionescu se îndreaptă de şale strâmbându-se de durere. I-ar fi greu să-i dea colegei sale o explicaţie dacă n-ar avea pretextul pungii căzute la piciorul coloanei.

VASILE: Nu... Punga... Mi-a căzut punga şi... când m-am aplecat după ea, m-a săgetat un junghi... Uite-aicea.

PROFESOARA (se apropie): O, bietul de tine! (Se apleacă şi ridică punga.) Unde te doare? Aicea? (Vasile încuviinţează; ea dă să-i maseze locul dureros. Vasile scoate un strigăt de durere.) Chiar aşa de tare te doare? Trebuie să te duci la doctor, Vasile.

VASILE: Nu mă duc.

PROFESOARA: Nu? (Râde.) Cum vrei, Vasile. Eu zic să te duci. (Se îndepărtează.)

Vasile Ionescu se îndreaptă spre cancelarie.

13. Cancelaria. Mulţi profesori, fum de ţigară, hărmălaie. Nimeni nu-i dă atenţie. În grupuri de câte doi, câte trei, profesorii stau de vorbă. Aproape de el, o colegă mai vârstnică îi arată alteia ceva în catalog; amândouă fumează.

„Uite-te şi tu, dragă... (Răsfoieşte catalogul.) Pe primul, patru... Pe-al doilea, cinci. Pe ultimul, trei, trei, cinci, doi. Spune şi tu, dragă, ce pot să fac?”

Alt grup. „La şcoala numărul patru s-a trimis, la şcoala numărul şapte s-a trimis, la liceul de electronică de asemenea. Acuma e rândul nostru.” „Tare mă tem că mai avem de aşteptat.” ”Dar trebuie să fie o dreptate pe lumea asta!”

Distrat, visător, Vasile s-a aşezat pe un colţ de masă.

Alt grup. „Nu mă mai duc acolo anul ăsta nici să mă tai! Nu de alta, dar dacă mai îmi vine tipul ăla cu masa pliantă... Ţi-am povestit eu.” „A! Ăla... Da.” „Decât aşa, mai bine să-ţi iei câmpii!” „Da, cred... Sigur, decât să...” „În loc să te odihneşti, ajungi la balamuc, zău aşa.”

Alt grup. „Vernescu, ai terminat cu catalogul ăla?”
„Poţi să-l iei, nu mai am nevoie.”
Un catalog e luat de pe masă, pus în sertar, profesoara care îl ceruse se pregăteşte să încuie.
„Stai, nu încuia încă.”
„De ce, mai e cineva?”
„N-a venit Ionescu.”
„Da’ pe unde naiba umblă?”
„A! ba da, a venit. Uite-l colo.”
„Vasile, dă-mi repede catalogul! Iar ai rămas ultimul. (Se apropie grăbită de el.) Am treabă, dragă Vasile. Voi n-aveţi decât să rămâneţi aici şi să flecăriţi până mâine dimineaţă. Tu nu, bineînţeles. (Îi ia catalogul.) Dar ce-i cu tine?”

VASILE: Cu mine? Nimic, ce să fie.

PROFESOARA (îl apucă de braţ): Pari cam... (Îngrijorată.) Dar tu tremuri!

VASILE (ţinându-se de şale): N-am nimic. M-a tras puţin curentul.

PROFESOARA: Dar ai febră!

VASILE: Nu, nu... N-am febră.

PROFESOARA: Ar trebui să te duci la doctor.

VASILE: Nu mă duc la niciun doctor.

PROFESOARA: Lasă că nu mai ai mult şi scapi.

VASILE (sceptic, înţelegând altceva): Crezi?

PROFESOARA: Ai să pleci undeva... La munte... Sau la mare.

14. Brusc, Vasile Ionescu îşi înalţă capul, cu faţa luminată. Şi în mintea sa răsună cu putere un refren cândva la modă: „Marea, vrăjită fereastră...” Şi el se află pe o plajă pustie, lângă marea care sclipeşte orbitor...
Şi aleargă, aleargă, şi în întâmpinarea lui, departe, aleargă Iulia, cu braţele întinse spre el.

15. Dar aici, în cancelaria plină de fum, ceea ce vede Vasile cu adevărat este chipul profesoarei care îi vorbeşte.

PROFESOARA (vădit încântată de efectul magic al cuvintelor ei): Vezi, abia ţi-am amintit de mare şi te-ai şi înviorat! (Vasile respiră cu nesaţ, închipuindu-se încă acolo, unde aerul e curat şi limpede.) Şi nu mai trage pe nas cu atâta nesaţ fumul ăsta infect. Dacă ai fi fumător, ţi-aş da o ţigară, dar nu eşti. Mai ai vreo treabă?

VASILE: Nu mai am nicio treabă.

PROFESOARA: Atunci, du-te. Nu mai sta aici. Uite, Tănase vorbeşte de circulare şi fumează, Andreescu a venit cu pile şi fumează, Vernescu nu poate s-o servească şi fumează şi ea... Toţi fumează şi trăncănesc. Zău, Vasile, nu mai sta nicio clipă. Du-te.

VASILE: Bine, am plecat. Sărut mâna. (Deschide uşa, dă să iasă.)

PROFESOARA: Vasile! (El se întoarce spre colega sa, întrebător.) Punga!

VASILE: A, da. (Se întoarce şi ia punga cu teze.) Mulţumesc. Sărut mâna.

Iese. În urma lui, profesoara priveşte compătimitor, ca după un copil neajutorat, şi clatină din cap.

16. În faţa uşii garsonierei sale, Vasile Ionescu trebuie să se descurce cu servieta, punga cu tezele elevilor, o franzelă şi încă vreo două pachete. Pe deasupra, mai trebuie să scoată şi cheia din buzunar. Se descurcă totuşi binişor, cu metodă.
Intră în casă, îşi lasă servieta şi punga pe pat, trece în bucătărie, pune pe masă pachetele şi franzela. Se întoarce în odaie, îşi scoate haina, o pune pe speteaza unui scaun. Trece în baie, se spală pe mâini, pe faţă. Se întoarce în bucătărie, umple o cratiţă cu apă, o pune pe aragaz, dă drumul la gaz, caută chibriturile, nu le găseşte, uită de ele, desface unul din pachetele cumpărate în oraş: sunt câţiva crenvurşti.
Rămâne lângă aragaz, cu mâna rezemată de perete, dus pe gânduri. Două mâini de femeie îi acoperă ochii.

VASILE: Iulia!

MARIA (dezamăgită): Iulia? Cine e Iulia?

VASILE: Oh, iartă-mă! Eu... am citit de curând o carte... unde... un personaj se numea Iulia. Tocmai mă gândeam la ea... Adică la carte şi... Te rog să mă ierţi. Dar cum ai intrat? Nici nu te-am simţit.

MARIA: Am plutit!

VASILE: Chiar aşa.

MARIA: Parcă spuneai că nu vii acasă.

VASILE: M-am gândit să trec totuşi, să mănânc ceva şi... să fac un duş. A fost foarte cald azi.

MARIA: Ia să vedem, ce ai acolo? Oh, crenvurşti! Ce mâncare sărăcăcioasă! Dacă veneai la noi... Nici nu-ţi spun ce avem la masă, ca să te fac curios.

VASILE: Doamnă Bunea, eu...

MARIA: Ştiu că nu eşti curios.

VASILE: Ba da. Dar sunt foarte grăbit. Şi... n-am linişte. Nu ştiu de ce, dar n-am răbdare să stau în casă. (Pune crenvurştii în cratiţă.)

MARIA: Claustrofobie?

VASILE: Nu, nu cred că-i claustrofobie...

MARIA: Te gândeşti la... cartea aia.

VASILE: Care carte?

MARIA: Cartea aia cu Iulia.

VASILE: A, nu!... Adică... da. E-adevărat... E foarte captivantă.

MARIA: Nu vrei să mi-o dai s-o citesc şi eu?

VASILE: Acuma nu pot, am împrumutat-o unui coleg... unui prieten. După ce mi-o dă înapoi, cu plăcere.

MARIA: Abia aştept s-o citesc. Să văd şi eu cum trebuie să fie o femeie ca să ţi se pară dumitale că merită să te gândeşti la ea. (Adulmecă, îngrijorată.) Dar aici miroase a gaz!

VASILE: A gaz! (Adulmecă şi el.) Într-adevăr, miroase a gaz!

MARIA (se uită cu atenţie la ochiul de la aragaz): Dar n-ai aprins focul! (Închide robinetul.) Repede, să facem curent!

Aleargă să deschidă fereastra; Vasile aleargă să deschidă uşa; apoi Maria se repede spre uşă, şi Vasile spre fereastră. Se ciocnesc şi cad amândoi.

VASILE: Îmi pare rău, Maria. Te-ai lovit?

MARIA (frecându-şi cotul): Nu. Puţin... Ce faci, nu te scoli să-mi dai mâna?

VASILE (sare în picioare): Da, sigur, iartă-mă. (O ajută să se ridice.) Nu ştiu ce-a fost în capul meu! Jur că nu mi s-a mai întâmplat niciodată!

MARIA (îşi freacă fruntea, tristă): Nu mi-a mers prea bine în ultima vreme... De fapt, niciodată nu m-am prea descurcat... Mereu mă lovesc de câte ceva. Ştii cum se spune, nu?

VASILE: Nu ştiu. Cum?

MARIA: O dau în bară! (Râd amândoi, Maria printre lacrimi.) Nu contează. (Se scutură de melancolie.) Mi-ai spus „Maria”. Pentru prima oară.

VASILE: Da? M-am zăpăcit, nu mi-am dat seama.

MARIA: Era şi timpul. E atâta vreme de când locuim în acelaşi bloc.

VASILE: Da, e-adevărat.

MARIA: Avem destule în comun, Vasile, nu numai blocul, nu crezi?

VASILE: Da? Avem?

MARIA: Mie aşa mi se pare... Suntem de aceeaşi vârstă. Dumneata eşti singur...

VASILE: Şi dumneata eşti singură. Mă rog, cu Horia, se-nţelege.

MARIA: Dumneata trăieşti cu capul în nori... Şi eu la fel. Doar că pe dumneata trebuie să te tragă cineva de picioare-n jos, pe când eu cobor... de la sine. După un timp.

VASILE: Aşa crezi?

MARIA: Trăim cu capul în nori, dar fiecare... din alte motive. Cred.

VASILE: Da?

MARIA: Apoi parcul... Amândoi îl vedem când deschidem fereastra, atât doar că eu îl văd un pic mai de sus. Diferenţă de-un etaj.

VASILE: Şi deosebiri?

MARIA: Prima deosebire ar fi că eu nu sunt matematiciană şi deci nu mă pricep să fac calcule. Dar de fapt... nici tu nu te pricepi, Vasile. Aşa că deocamdată nu văd decât asemănări.

VASILE (după o pauză): Îmi pare rău, Maria, trebuie să plec. Îţi mulţumesc pentru vizită. M-ai făcut să uit câteva clipe de... cartea aia, care (oftează) mă obsedează zi şi noapte.

MARIA: Aş vrea să te pot face s-o uiţi de tot! Urăsc cartea aia! Să nu mi-o dai, că n-am de gând s-o citesc!

VASILE (ezită; i-ar destăinui totul; nu îndrăzneşte): Maria, trebuie să plec. Sper să ne mai întâlnim, cât de curând.

MARIA: Şi eu sper. (Vasile se îndreaptă precipitat spre uşă.) Şi crenvurştii?

VASILE: Crenvurştii?... A, da... Am uitat de ei. De fapt nici nu-mi era foame.

MARIA: Şi duşul?

VASILE: Cred că n-am să mai fac nici duş deocamdată. Sărut mâna.

MARIA: La revedere, Vasile.

Rămasă singură, Maria închide fereastra, verifică robinetul de la aragaz. Iese. Cheia de la garsonieră a rămas în broască, pe dinafară. Maria încuie, se gândeşte ce să facă cu cheia; hotărăşte s-o ia.

17. Centrul oraşului. Forfota obişnuită a unei zile lucrătoare. Vasile Ionescu păşeşte sprinten şi voios. (Aşa cum se întâmplă uneori, o melodie răsună obsesiv în mintea sa: „Zaraza”.) Se opreşte să cumpere o chiflă şi lapte bătut într-un pahar de plastic. Porneşte mai departe muşcând cu poftă din chiflă şi sorbind din mers din paharul cu lapte bătut, ceea ce stârneşte zâmbete printre trecători. El însă nu vede pe nimeni. Deodată, în clipa când dă să treacă strada, o zăreşte pe Iulia. (Melodia care îi răsuna în minte încetează brusc; reîncepe peste o clipă sau două, în surdină.) Singură, cu spatele spre el, priveşte într-o vitrină. În clipa următoare, întorcând capul, îl zăreşte şi ea. Îi zâmbeşte şi înclină uşor capul în semn de salut. Fâstâcit, Vasile dă să treacă strada. Un furgon frigorific trece în viteză la un pas de el. Vasile tresare speriat; stropi de lapte bătut i-au sărit pe faţă. Pe trotuarul celălalt, Iulia râde îngăduitor. El încearcă să-şi scoată batista din buzunar, nu ştie cum să facă, scapă din mână paharul de plastic; cu un gest nervos aruncă ce i-a mai rămas din chiflă la coşul de gunoi. Se şterge pe faţă cu batista, o aruncă şi aceasta la coş.
Iulia nu s-a mişcat din loc. Acum se uită din nou în vitrină. Vasile ezită: să treacă strada, sau nu?... Renunţă, o ia în lungul trotuarului.
Iulia întoarce capul în urma lui. Este oare un pic dezamăgită? O porneşte agale în sens opus.

18. Profesorul Vasile Ionescu păşeşte grăbit pe o stradă mai puţin aglomerată. Din loc în loc se opreşte şi cercetează clădirile pe lângă care trece: caută ceva.
Se pare că a găsit ceea ce căuta: un teatru cu o scară monumentală la intrare. Vasile îşi ia avânt spre scară, dar n-a urcat nici trei trepte, când se opreşte brusc, de parcă ar fi uitat ceva. (Un acord solemn de orgă răsuna în mintea sa.)

19. Vasile îşi imaginează. Interiorul unei biserici. În acordurile orgii, Vasile şi Iulia păşesc solemn, umăr lângă umăr, spre altarul unde îi aşteaptă preotul.