Câmpina, 1963

(18 iulie 2018)

Vara, când fereastra camerei unde dormeam rămânea deschisă peste noapte, se auzeau uneori, de la o depărtare de vreo doi kilometri, trenurile care treceau pe Valea Prahovei. Nu în toate nopţile. Doar în cele binecuvântate. Trebuia ca sufletul să-ţi fie împăcat şi urechea să-ţi rămână trează până la ore târzii şi atentă să capteze toate vibraţiile venite din Univers. Căci din Univers venea vibraţia îndepărtată a trenului — ecoul ei. Era un fel de cometă care ştiam că umple Valea Prahovei de lumină trecătoare şi de vuiet al roţilor, care se revarsă apoi peste dealuri de o parte, şi, de cealaltă, peste terasa geologică pe care era clădită Câmpina. Eram eu însumi în acel tren şi sufletu-mi limpezit de măruntele preocupări cotidiene se contopea doar cu mişcarea şi cu noaptea, şi urma să cobor, sau puteam să cobor, în gări pe care încă n-avusesem prilejul să le cunosc ci doar le auzisem numele înşirate la megafoanele gării oraşului meu — Sighişoara, Cluj, Oradea...