Alteritatea femeii. Seducţie/vrăjitorie

(17 iulie 2018)

În Pentru o istorie a imaginarului, Lucian Boia se referă la alteritate ca la unul din cele opt arhetipuri fundamentale. Apoi, într-un capitol special, „Jocul alterităţilor”, vorbeşte de „femeia imaginară” (p. 132) şi remarcă faptul că de-a lungul timpului femeia a fost rând pe rând idolatrizată şi repudiată ca fiind impură, uneori simultan! L.B. dă ca exemplu „vânătoarea de vrăjitoare”, practicată mai ales în secolele XV–XVI. Cum s-a ajuns la mitul femeii-vrăjitoare? Este oare vorba de ipostaza femeii impure? Nu tocmai. Cred că a fost remarcată şi mereu redescoperită forţa femeii. Trebuie că s-a intuit de asemenea — până ce a devenit foarte clar — că puterea femeii stă în seducţie. Iar seducţia ţine de sexualitate. Dar întrucât femeia nu dispune de forţa fizică a unui Jupiter pentru a se împreuna după bunul ei plac, ea, femeia, fiind totuşi puternică, trebuia să dispună de un alt gen de putere: seducţia. Iar de la seducţie la vrăjitorie n-a fost decât un pas. Care a fost parcurs fără întârziere. Cu transpunere inclusiv în plan religios! Bărbatul trebuia să restabilească ierarhia puterii, nu? Drept care, forţa fizică nefiindu-i, aici, de prea mare folos, a recurs la arma sa secretă: ideologia.