Alte lecturi în pandemie: Cromwell, de Antonia Fraser

(21 decembrie 2020)

Încă unei cărți din bibliotecă i-a venit în sfârșit rândul la lectură: după 38 de ani — Cromwell, de Antonia Fraser, trad. (excelentă) Mihai Livescu, ed. Politică, 1982. Deși cartea a stat în tot acest timp pe un raft al etajerei, la vedere. De fapt, o primă încercare de lectură a existat, dacă îmi aduc bine aminte, la scurt timp după cumpărare. Mi s-a părut însă, la acea vreme, o istorie cu prea multe detalii. Aceleași detalii care însă, iată, au constituit deliciul lecturii acum, în pandemie. Nu că în pandemie citești orice îți vine la îndemână, dar cartea este realmente o încântare.

Pentru cine și-a păstrat vie curiozitatea, Antonia Fraser este o reputată autoare britanică de istorie dar și de romane, soția nu mai puțin faimosului autor dramatic Harold Pinter, laureat al premiului Nobel.

Istoria epocii Cromwell, sub pana Antoniei Fraser, este foarte riguros organizată și impecabil documentată. Totuși, romanciera din ea nu se poate abține să nu adauge culoare faptelor strict istorice. Întâlnim considerații de genul: „Tradiției îi place să susțină că în noaptea în care leșul lui Carol zăcea în racla lui de le Whitehall, Oliver a venit și el ca să-i aducă un ultim omagiu. Pe la ora 2 noaptea, în timp ce contele de Southampton era de strajă, împreună cu un prieten, în sala de oaspeți, stând amândoi «foarte abătuți» lângă trupul neînsuflețit al regelui, au auzit pașii cuiva care urca încet scara. Numaidecât după aceea, ușa s-a deschis și a intrat un om înfofolit într-o manta și cu fața complet ascunsă. Apropiindu-se de cadavru, s-a uitat țintă la el o vreme, apoi a clătinat din cap. Ascultătorii l-au auzit spunând în șoaptă și suspinând: «Cruda necesitate», pentru ca apoi necunoscutul să plece tot atât de tainic. Deși n-au putut să-i deslușească trăsăturile feței, lordul Southampton obișnuia să spună după aceea că «după voce și mers» l-a luat drept Oliver Cromwell.” (pag. 399, vol. I) Sau: „Poate că, gândindu-se la al 58-lea capitol din Isaia, Cromwell și-a adus aminte de un alt verset: «Iar în acea zi, Dumnezeul oștirilor va fi pentru rămășițele poporului său cununa slavei și diadema frumuseții.»” (p. 101, vol. II)

Cronologia evenimentelor, documentată uneori până la cele mai mici detalii, recreează cu măiestrie atmosfera epocii: „Ceasul din parcul St James arăta ora 11 și 15 dimineață — așa cum a stabilit mai târziu sârguinciosul Ashmole — și trebuie să fi fost doar câteva minute mai târziu când această apariție surprinzătoare [Cromwell în ținută neprotocolară] a năvălit în sala Camerei Comunelor.” (p. 163, vol. II) Era momentul când Cromwell, cuprins de furie, pătrundea în sala Parlamentului spre a-l dizolva cu forța cu ajutorul armatei, după ce acesta tărăgănase adoptarea unei legi privind propria sa dizolvare.

Este momentul din istoria Angliei când absolutismul monarhic (al lui Carol I Stuart) este înlăturat, prin violență, pentru prima oară în istorie, precedând cu mai bine de un secol Revoluția Franceză. Dar și momentul când s-a dovedit o dată în plus că tentația puterii nu ocolește pe nimeni în absența unui mecanism instituțional care să limiteze accesul la putere. Cromwell devenit Lord-Protector după victoria armatei „parlamentare” asupra forțelor regaliste și după executarea regelui, rezistă cu greu la ofertele venite din partea unor parlamentari zeloși, refuzând in extremis titlul de rege (nu și succesiunea ereditară la funcția de Protector printr-un amendament la Instrumentului de guvernare. (p. 380, vol. II). Nu va refuza însă fastul unei „curți protectorale”, cu nimic mai prejos de fastul unei curți regale: „Au fost alese și folosite mobile și draperii în valoare totală de 35.000 de lire sterline din bunurile fostului rege. (...) S-au cheltuit din nou bani pentru garderobiere, alămari, tapițeri, negustori de mătăsuri și negustori de pânzeturi și au fost întocmite facturi pentru accesorii luxoase cu penaje și ținte suflate cu aur.” (p. 121, vol. II) Pe de altă parte, Cromwell s-a arătat reticent, în principiu, față de monarhia ereditară: „Cine poate ști dacă voi zămisli un nebun sau un înțelept.” (p. 367–8, vol. II)

Fraser remarcă „admirabila și învederata strădanie personală a lui Oliver Cromwell, care și-a folosit autoritatea ca să se opună cu hotărâre dorințelor Consiliului de stat, astfel încât să le zădărnicească și ca să realizeze o schimbare [revenirea evreilor în Anglia] pe care nu o socotea numai drept prielnică pentru țară, dar și dreaptă prin ea însăși.” (p. 356, vol. II)

Autoarea retrăiește vremurile, le simte. Iată un exemplu: „O pâclă de liniște nefirească a plutit deasupra meleagurilor Angliei în decursul ultimelor luni de viață a lui Oliver.” (p. 465, vol. II)

Trăgând însă linie în final, Antonia Fraser găsește în mod cert pozitiv bilanțul anilor de guvernare: „Ceea ce dă carierei lui Cromwell un aspect deosebit de important și paradoxal este tocmai faptul că după ce a condus revoluția împotriva ordinii existente, a ajuns ulterior în poziția opusă de a reprezenta el însuși ordinea. (...) Faptul că Cromwell a reușit să se implice în conflict de ambele părți ale baricadei și să supraviețuiască după aceea reprezintă pentru el un merit aproape fără seamăn.” (p. 529, vol. II)

Este citat John Roresby, un regalist, care spune că: „în cazul când cauza lui ar fi fost dreaptă, el putea fi unul din cei mai mari și mai bravi oameni pe care i-a creat lumea.” (p. 531, vol. II)

Rămânem cu imaginea unei personalități controversate, dar nu mai puțin fascinante. Iată, spre exemplu, două anunțuri apărute peste secole în The Times din 3 sept. 1969, la comemorarea morții Lordului-Protector. Primul anunț citează strigătul de război al lui Cromwell de la Dunbar, unul din locurile unde s-au dat bătălii importante în războiul armatei parlamentare împotriva regaliștilor: „Să se înalțe Domnul, iar dușmanii să se risipească.” Iar celălalt, exact opus: „Cromwell. Spre veșnica osândă a lui Oliver. Ațâțător la răzvrătire, trădător, regicid, rasist și fanatic hulitor. Dumnezeu să apere Anglia de oameni ca el.” (p. 524–5, vol. II)