Românii și competiția mondială dintre lexicuri

Vechile rivalități militare franco-britanice încheiate odată cu înfrângerea lui Napoleon, reînvie pe plan lingvistic. S-ar părea că britanicii nu le iartă francezilor că limba lor a fost timp de secole lingua franca a lumii civilizate (deși niciodată franceza n-a fost atât de lingua franca pe cât este engleza în zilele noastre) și atacă înverșunat cu statistici pentru a le-o plăti francezilor cu vârf și îndesat. Zilele trecute numărătoarea lexicului englez cică a înregistrat prima depășire a pragului de 1 milion de cuvinte, prin adăugarea cuvintelor „defriend”, „noob” și „chiconomics”; și că noi cuvinte se adaugă în fiecare săptămână. Mai acum doi-trei ani, i-am auzit pe englezi lăudându-se cu 500.000 de mii de cuvinte, de cinci ori mai multe decât în franceză! Nu mult după aia au numărat 750.000 de cuvinte. Iar acuma, un milion!... Bine, că „defriend”, de pildă, e totuna cu „unfriend” nici nu mai contează. Să iasă la număr! Francezii, e clar, au băgat coada între picioare și au renunțat la orice competiție. Deși mai au ei câte un zvâcnet și ironizează cu franglais. Dar cam atât.

Ciuda mea e că româna are la dispoziție atâtea posibilități și nu le fructifică. Atâtea posibilități! Cine este sau a trecut (ca mine) prin Facebook știe că oricând te supăra un „friend” puteai să-i dai „unfriend” și să-l razi pentru totdeauna de pe listă. Nu știu câte e de mare lexicul limbii române (aud că în 18 ani s-a îmbogățit cu 3.600 de cuvinte, toate din engleză; cam puțin totuși) dar, c-un pic de imaginație, ar putea crește vertiginos. Dar nu se lucrează destul, asta e. Cum, pe românul certăreț din fire (v. numărul de procese civile, care acum câțiva ani, dacă an reținut bine, era cam egal cu numărul locuitorilor — ceea ce, desigur, nu înseamnă că toții locuitorii s-au judecat în instanță), să nu-i treacă prin cap să pună în circulație cuvântul „dezprieteni”? Pentru Dumnezeu, ar fi în spiritul națiunii!

Să nu ne mirăm că englezii au un singur cuvânt, „siblings”, pentru care noi trebuie să punem două, „frate și soră”; dar de fapt ei au trei, și noi doar două. Să nu avem noi un (sau niște) „siblings”, precum englezii? Am putea să „ne punem ca target” sau să „ne focusăm pe” adoptarea/adaptarea unor „siblinguri”; sau măcar „siblingi”. Nu?

Studiul existențialismului și oboseala din vis

Aud că Freud nu se prea mai poartă, deja de ceva vreme. Asta, printre psihologi, psihiatri și psihoterapeuți. Eu, cum nu sunt nici psiholog, nici psihiatru, și cu atât mai puțin psihoterapeut, dar am ceva lecturi din Freud, am rămas fidel liniei trasate de el în interpretarea simbolistică viselor. Dar nu totdeauna visele trebuie să aibă o anumită simbolistică, ci pot reflecta pur și simplu întâmplări sau situații banale, cotidiene, cum am citit zilele trecute într-un articol. Și tot zilele trecut am citit un alt articol, despre cât de eficace este urcatul treptelor pentru cei care vor să „ardă” calorii (printre altele, și cazul meu, mă rog, în măsura posibilităților).

Azi-noapte trebuia să fac un referat — sau un raport — despre niște date neprecizate privindu-i pe membrii Camerei Deputaților, sau oricum, ceva în legătură cu parlamentarii, „bucată cu bucată”. Și asta, în calitate de colaborator al unui prieten de-al meu implicat la vârf, până mai ieri, în viața civică. Tot din motive neprecizate, pentru a obține datele în cauză trebuia să fac neîncetat naveta între două încăperi despărțite între ele printr-o scară impunătoare, mă rog, ca la Parlament. În treacăt fie spus, mă și miram că rezist la un asemenea efort — sus, jos și iar sus, pe scară. (V. mai sus) La un moment dat mi-a venit o idee, sau poate cineva mi-a sugerat: Vezi mai întâi lista la zi a parlamentarilor ca să nu muncești degeaba fiindcă unii din ei s-ar putea să nu mai fie parlamentari.

Prietenul meu activistul civic a venit și mi-a spus: Vezi că astăzi se poate vizita Parlamentul, gratis. E foarte frumos, mochetă pe jos și foarte multă lume, toți sunt veseli și binedispuși. Deși mi-am imaginat imediat sala uriașă plină de lume binedispusă, i-am răspuns cu regret: Nu pot, trebuie să termin urgent lucrarea. Când ai termen? m-a întrebat el? Cinsprezece, i-am răspuns.

Drept care, dând curs ideii — sau sugestiei — de a verifica ce parlamentari sunt în funcție în prezent, a trebuit s-o iau pe o pantă domoală care urca spre clădirea Parlamentului (așa cum este și în realitate). Doar că la un moment dat m-am trezit în fața unui urcuș atât de abrupt încât era practic insurmontabil. Abia dacă, într-un final, am întrezărit un loc de trecere, îngust, cu povârniș ceva mai domol, undeva spre un gard.

Și aici m-am trezit. (Ca să fie mai de efect, ar trebui să spun — să mint: „lac de nădușeală”; dar nu, nu m-am trezit lac de nădușeală; ci doar îngândurat.)

Bineînțeles, datorită lui Freud, știu ce era efortul meu de a face un referat despre parlamentari: este efortul meu (nesăbuit, la vârsta mea) de a studia, mă rog, de a mă familiariza cu filozofia existențialistă; și de a și scrie, în final — așa mi-am propus —, un eseu despre finitudinea existenței și despre un posibil — și iluzoriu — loc pe care l-ar putea căpăta efemerul, acceptat în viața cotidiană.

Motan, sau lecția de (anti)existențialism practic

Motanul nostru, pe nume Motan, fără coadă și bătrân de (cine mai știe) doisprezece ani (treisprezece?), e bolnav de-adevăratelea. A fost dus la veterinar, i s-au făcut analize și i s-a descoperit FIV — HIV-ul felinelor —, din fericire pentru noi, netransmisibil la om, leucemie și, evident, imunitate scăzută; ceea îl predispune la infecții de tot felul. Drept care i s-a pus la dispoziție coliba din fundul curții, în exclusivitate. Tot ce este orizontal și accesibil lui a fost acoperit cu folie de plastic, la parter, mansarda considerându-se că nu-l (mai) interesează, neavând putere — nici chef — să urce scara. Coliba i-a fost pusă la dispoziție lui Motan și în ultimii doi sau trei ani, odată cu răcirea vremii. Anul ăsta însă Motan a fost instalat acolo mult mai devreme, în septembrie, din cauza bolii. Asta nu înseamnă că nu iese pe-afară, că nu mai umblă prin curte sau că i-a pierit definitiv pofta de mâncare. Nu, Motan are perioade cu o poftă teribilă de mâncare, ca în zilele lui bune, iar blana i s-a mai netezit, după ce în ultima vreme, din cauza FIV, avusese un aspect ciufulit și năpârlit. Cât mai durează? Prognosticul medicului veterinar e rezervat. Vrând-nevrând, Motan, la fel ca noi toți, va fi nevoit la un moment dat, să se confrunte cu ne-ființa.

Problema mea e că și mie îmi place teribil coliba (nici nu sunt sigur că Motan o apreciază în sine; vreau să spun, altfel ca pe un lucru practic care îi oferă adăpost și cadru vital). Eu am apreciat-o și o apreciez în sine, și obișnuiesc să petrec acolo ore, întins pe canapea și având în față două dintre multele noastre etajere cu cărți, dedicându-mă lecturii sau, dacă nu, formelor, geometriei și culorilor cotoarelor de carte, pe care, spre a fi contemplarea deplină, abia dacă încerc să le deosebesc între ele, ca să mă pot bucura de cotorul-în-sine, și de cartea-în-sine; ca să mai vorbesc de culori și de armonii coloristice de ale căror reprezentări mintale — qualia — mă las toropit ca tot omul care nu a găsit încă dezlegarea reprezentării mintale.

Dar problema principală, în cazul de față, este că, deși tânjesc după colibă (care, vorba aia, nu-mi mai aparține), nu aș putea nicio clipă să mă gândesc că l-aș fi putut lăsa pe Motan să sufere afară, în frig și în ploaie și în ce-o mai veni doar pentru plăcerea mea de a sta în colibă. De ce? În primul rând pentru că procedând astfel, cu indiferență, față de Motan, aș pierde — parțial — respectul de sine. Ceea ce ar periclita în mod semnificativ afirmarea-de-sine, ca ființă-în-sine. Fiindcă aici intervine și noțiunea de valoare-în-sine a vieții, chit că-i vorba de Motan, de mine, de alți motani, sau de oricare creatură din acest univers. E adevărat, viața lui Motan, la fel ca și viața oricărui pet din preajma omului, are și (pentru unii, mai ales) valoarea de companie, ba chiar terapeutică, după unii. Dar aici, ca pentru unul care s-a lăsat în ultimii ani captivat în totalitate de existențialism, contează unicitatea individului, fie că-i vorba de Motan sau de mine însumi. Și nu e sigur că e lipsit de sens să vorbim de afirmarea-de-sine a lui Motan, fie și într-o formă inconștientă. Pentru că, trebuie să accentuăm, existențialismul admite ca posibil și așa ceva.