A înflorit și gutuiul japonez

Anul ăsta, mai devreme. De, încălzirea globală...

PIN-ul la 85 de ani

După ce-am pus cumpărăturile în cărucior, am anunțat-o pe casieriță, plin de glorie (ca de obicei), că plătesc cu cardul. Am scos cardul, triumfător, dar... Am rămas cu el în aer (și cu ochii — probabil — ațintiți în gol). Casierița, intuind cauza ezitării, m-a fixat c-un zâmbet sceptic-amuzat: — Nu mai știți pinul... Mi se blocase mintea. — L-am uitat, am mărturisit spăsit. Și nu, n-am intrat în pământ de rușine. Mi se mai întâmplase de atâtea ori, chiar și cu destul de mulți ani în urmă, când nu putea exista nicio suspiciune legată de vârstă. Dar fusese — atunci — doar o ezitare de moment. Acum nu, era definitiv, sau, oricum, de lungă durată: nu-mi mai aduceam aminte pinul.

O familie de trei care așteptau la casă, un el și o ea de vârstă mijlocie, și o adolescentă coaptă, de bună seamă fiica lor, s-au pornit să se hlizească la mine aruncându-mi priviri laterale. Casierița se hlizea și ea și a pomenit ceva, amuzat-indulgent, de pensionari (probabil, „O s-ajungem și noi pensionari”, sau ceva de genul ăsta), în timp ce cei trei de dincolo de casă continuau să se hlizească. Decent. Decent și malițios.

N-are importanță cum am ieșit din impas. Plictiseala e că n-am uitat incidentul. A fost ceva rușinos? Nicidecum. Nici dacă vârsta ar fi fost cauza uitării pinului, n-ar fi fost ceva de disprețuit. Nici vorbă. Dar nu era vârsta, eram sigur de asta. N-aveam nimic să-mi reproșez. Dar ei știau asta? Știau că nu fusese decât o mică festă de-a memoriei?... Or fi continuat să comenteze între ei în drum spre casă, și poate un timp și acasă, și poate că aveau să mai povestească și prin vecini. Că ce? Că eu uitasem pinul? Care eu? Pentru ei eu nu eram decât un client oarecare. Un necunoscut. Un pensionar fără nume. Iar ei, ei ce erau pentru mine? Trei clienți oarecare, trei necunoscuți. Care ar fi făcut bine să se abțină să se hlizească la mine pentru că uitasem — pe moment — un nenorocit de pin. Nu i-aș fi putut reîntâlni vreodată nici dacă aș fi vrut. La fel, nici ei pe mine.

Ar fi trebuit să-mi fie jenă? De ce și de cine să-mi fie jenă? De mine, care eram pentru ei un vârstnic anonim? Un hodorog de pensionar? Necunoscut și unul, necunoscuți și ceilalți. Să-mi fie jenă pentru cei din categoria mea? Pentru pensionari? Pentru cei de la o anumită vârstă în sus. Puteam eu să mă consider reprezentativ pentru vreo categorie?... Toate datele convergeau spre absența oricărui motiv de jenă. Și totuși...

Ce bune-s visele câteodată...

Eram pe podul peste râul Colentina, priveam spre lac și discutam cu cineva. Îi spuneam ce bine e că făcuseră în sfârșit lucrările necesare și lacul nu mai era o baltă îngustă ci se înfățișa ca o adevărată întindere de apă. Malul se vedea, lung, în depărtare și circula un vaporaș pentru traversare. Traversam apa cu vaporașul, alunecam peste apă și îi admiram limpezimea în soare. Fața apei era presărată cu plante acvatice ca niște smocuri de un verde crud, iar printre ele se vedea fundul lacului, cu soare și umbre. M-am gândit ce bine ar fi dacă oamenii și-ar da osteneala să se îngrijească și toate apele de pe pământ ar fi la fel de limpezi.

(Cine crede că nu visăm gânduri se înșeală.)

Dar nu toți oamenii avuseseră răbdare să aștepte vaporașul. Îi vedeam pe mulți că merg cu picioarele pe fund. Apa era mică. Mergeau cu pantaloni și încălțări prin apa adâncă doar până la genunchi. Erau din ce în ce mai mulți și păreau că se bucură că umblă prin apă, era pentru ei ca o plimbare. Către mal l-am întâlnit și pe tata, același Omuleț-Tata pe care îl știam. Acum că era ud la picioare, trebuia să se ducă mai repede acasă, să se schimbe. Păi sigur, l-am certat, acum când eu abia mă pregăteam să încep plimbarea, trebuie să merg cu tine acasă.

Treaz apoi, sau pe jumătate treaz, m-am gândit că visele te fac mai bun, tot așa cum o carte se presupune că trebuie să te facă mai bun după ce-o citești.

Două relații cu Internetul: Andrei Pleșu vs. Solomon Marcus

(Dacă tot se poartă reciclarea publicistică, fie-mi permis să re-postez un articol vechi, din 6 sept. 2009, publicat inițial pe blogul meu „Impresii și opinii”, între timp închis.)

Două personalități ale vieții culturale din România — două puncte de vedere diametral opuse asupra acestui mirific instrument al secolului numit Internet. Andrei Pleșu îl dezavuează punându-i în cârcă toate relele lumii. Solomon Marcus își exprimă față de Internet entuziasmul său fără rezerve.

Am extras din frânturi de texte publicate de cei doi (Andrei Pleșu: „Cultura de Internet”, Dilema veche, anul V, nr. 244, 16 oct. 2008; și Solomon Marcus: Ion Zubașcu: „Cu Solomon Marcus, despre splendoarea culturală a matematicii”, Vatra, 5–6, 2009, p. 184} și i-am pus astfel în dialog, deși un asemenea dialog n-a existat ca atare.

Andrei Pleșu: „Internetul e pe măsura acelora care cred că a fi cultivat înseamnă, pur și simplu, a ști. Cunoașterea ca depozit, inteligența ca exercițiu al memoriei, interogația redusă la strictă dexteritate mecanică și la curiozitate primară, toate acestea transformă faptul de cultură în produs de supermarket și efortul de cunoaștere într-o subspecie a shopping-ului.”

Solomon Marcus: „Am întâlnit intelectuali valoroși care sunt prizonieri ai acestei temeri că internetul e un pericol pentru cultură. L-am auzit la o emisiune pe Neagu Djuvara spunând că ne pierdem identitatea prin integrare. Dar internetul e o revoluție. Că găsești prostii pe internet nu e un argument. Parisul n-ar merita nici doi bani pentru cartierele sale rău famate.”

A.P.: „Dar a fi cultivat nu înseamnă a ști, înseamnă a ști să cauți. Nu a ști să utilizezi o «mașină de căutare», ci a transforma căutarea într-un parcurs laborios, imprevizibil, plin de fertile derapaje colaterale. Cultura nu te îmbogățește prin ceea ce îți livrează în mod expres, ci prin aventura drumului, prin barocul tatonărilor. Cultura e facultatea de a decide ce e de făcut când nu știi ceva: cum să pui întrebarea, la ce ușă să bați, în care orizont să te miști. Cultura te îmbogățește și prin ceea ce afli fără să fi căutat în mod direct. Pe scurt, cultura ține mai mult de inspirație și febrilitate spirituală, decât de zel cumulativ. Dansul e mai aproape de firea ei decât săpătura harnică și achiziția hrăpăreață. Or, Internetul nu încurajează dansul, ci mai degrabă o țopăială arbitrară, o alergare aleatorie în toate direcțiile deodată. Internetul e un mod de a găsi, în care căutarea se reduce la butonadă. Ceea ce e grav e că, găsind atât de ușor, începi să-ți închipui că deții cu adevărat ceea ce ai găsit. Impostura e, de aceea, paguba subiacentă a culturii de Internet. Bunul dobândit fără efort, parada de informație plutind pe un perfect vid cognitiv, știința neasimilată, neprelucrată organic, creează impresia penibilă a falsului, a jongleriei stângace. Nicăieri nu e trișeria intelectuală mai acasă ca în spațiul culturii de Internet. Campionii ei păcălesc lumea, dar se păcălesc pe ei înșiși. Încep să creadă că știu, că emană miresme subtile, când, de fapt, miros a Google de la o poștă.”

S.M.: „Apoi, problema bibliografiei: dai un simplu clic și ai într-o clipă sute de lucrări pe o temă dată. Înainte, aș fi pierdut ani de zile să strâng aceeași bibliografie.”

A.P.: „Cultura de Internet amenință să devină cultura viitorului. Ea face victime încă de pe băncile școlii, dar se instalează, vanitos, și în creiere mai tomnatice, grăbite să vândă ceea ce n-au cumpărat niciodată. Îmi pică ochii, din când în când, pe verbiajul bălțat al unei mici vedete de televiziune, pentru care laptop-ul pare să fie mamă, tată, frate, prieten și, probabil, iubită. Din instrument util, calculatorul portabil a devenit un substitut de personalitate, o excrescență schizoidă care își domină utilizatorul. Omul vrea să epateze, să etaleze cunoștințe fenomenale, să arate, mă-nțelegi, prostimii cât e de deștept. Vreți să auziți ceva despre Olympia (pronunție ezitantă) a lui Edouard (pronunțat cu un «d» final sonor) Manet? Ascultați la mine! Urmează platitudinile curente, culese din Wikipedia și din alte cotloane digitale, de unde trebuie să rezulte că vorbitorul și-a tocit coatele și și-a mâncat tinerețile studiind asiduu istoria artei. Nu-i nimic — îmi spun. Insul a făcut, totuși, de bine, de rău, un efort. Și decât să nu știi nimic, mai bine să înveți câte ceva, fie și de pe Internet. Atâta doar: când ești în faza de învățare, nu se cade să adopți, țanțoș, postura învățătorului.”

S.M.: „E nevoie de o educație a frecventării internetului. Trebuie să educăm tânăra generație pentru o utilizare corectă. Aici e viitorul.
Fără internet, nu puteți afla noul vânt care bate în lume. Cine nu utilizează internetul e un infirm!”

Sigur, fiecare are dreptul la opinie. Mă întreb totuși de ce este A.P. atât de pornit împotriva internetului. Căci textul publicat în Dilema veche, reprodus aproape în totalitate, fragmentat, în cadrul dialogului imaginat mai sus, nu este o simplă opinie despre internet ci o veritabilă demonizare proferată de iubitorul de îngeri, plină de iritare și ură ambalată în sarcasm... Era să zic fără precedent, dacă nu mi-aș fi amintit că multe, dacă nu majoritatea textelor filozofului moralei minime (mă refer la cele pe care mi-au căzut ochii — departe de mine pretenția de a i le fi citit pe toate, asta ar mai lipsi!) n-au fost argumentații în sens academic-cartezian (nici măcar postmodernist!) cât mai ales produse impresioniste de umoare, și anume de mal-humeur de cele mai multe ori. Fiindcă se pare că asta e umoarea curentă a filozofului.

Nici nu știu de ce, până la urmă, A.P. s-a făcut foc și pară, acum câțiva ani, la o suspiciune, bazată mai mult pe impresie, a lui Gabriel Andreescu privind o prezumtivă aservire a lui A.P. față de fostul regim comunist; ba chiar l-a acționat în instanță (și, în plus, a și câștigat procesul contra lui G.A. obținând daune minima-morale de 50 milioane de lei, după ce pretinsese daune maxima-morale de 1 (un) miliard de lei!), când același A.P. îl desființează, într-un articol intitulat, semnificativ, „O lighioană”, pe Sergiu Andon, fără a produce o singură probă care să incrimineze prestația acestuia. (Nu că aș avea vreo simpatie pentru avocatul fostului securist Dan Voiculescu, Doamne ferește.) Totul se rezumă la o colecție de impresii, evident dezagreabile, pe care S.A. i le produce: antipatia ca argumentație.

Revenind la Internet, textul lui Pleșu îmi pare de o impecabilă rea-credință și de un fanatism perfect. „Cultura ține mai mult de inspirație și febrilitate spirituală, decât de zel cumulativ”, spune A.P. Observăm imediat că „zelul cumulativ” este expresia sa depreciativă pentru studiu, pe care A.P. îl contrapune inspirației și febrilității spirituale, către care se îndreaptă simpatia vădită a autorului, sugerându-ne că producțiile sale eseistice poartă marca febrilității (și a inspirației, desigur). Pentru A.P. cultura se rezumă, pare-se, la umanioare. Mai exact, la zona pur speculativă a acestora (care se poate dispensa fără probleme de „zel cumulativ”). Cultura rigorii, pe care o practică un Solomon Marcus, nu se pune la socoteală (pentru A.P.). „Dansul e mai aproape de firea ei [a culturii] decât săpătura harnică și achiziția hrăpăreață” Ca să vezi! Febrilitate, dans... Și din nou aceeași antipatie irepresibilă pentru studiu și asimilarea de cunoștințe, sugerată prin noi expresii depreciative: „săpătură harnică” (harnică dar — nu-i așa? — tot săpătură; adică investigație în straturi inferioare) și „achiziție hrăpăreață”!
A.P. asociază cultura cu dansul, de ce? Fără îndoială, pentru a crea o imagine seducătoare acelei culturi care îi este accesibilă lui, omului care cândva îl țintuia la stâlpul infamiei pe specialist întru strălucirea universalistului în care, iată, (i se pare că) se regăsește.

Iar dacă era să caute în mass-media exemple negative pentru utilizatori (superficiali) ai Internetului, se pare că acea mică vedetă tv, care pronunță ezitant Olympia și i se aude „d”-ul final de la Edouard Manet, cade ca o adevărată pleașcă pe capul lui Pleșu, cu „verbiajul ei bălțat” și cu laptopul care îi este „mamă, tată, frate, prieten și, probabil, iubită”. (Orice, numai instrument de lucru nu.)

Internetul, în viziunea lui Pleșu „nu încurajează dansul” (iarăși, dansul!) ci „butonada”. „Nicăieri nu e trișeria intelectuală mai acasă ca în spațiul culturii de Internet.” Etc. etc. etc.

Mi-aș permite, în încheiere, un exemplu personal de „butonadă”, de „bun dobândit fără efort, paradă de informație plutind pe un perfect vid cognitiv, știință neasimilată, neprelucrată organic, (...) de fals și de jonglerie stângace” (altă răbufnire viscerală a filozofului din textul cu pricina).

Am văzut deunăzi un film TV, biografic, „A Beautiful Mind”, despre John Nash, laureat al premiului Nobel pentru economie, despre care, spre rușinea mea, nu auzisem. Ce să fac? — a trebuit să „butonez”, și anume pe detestabila Wikipedia. Unde, pe lângă datele strict biografice ale matematicianului John Nash, am întâlnit câteva dintre conceptele create de acesta, printre care „Nash Equilibrium”. Cum nu cunoșteam conceptul, am „butonat”, în continuare, pe linkul respectiv, informându-mă („săpând hrăpăreț”) despre concept. (Am comis, recunosc, această „trișerie intelectuală”.) De acolo, alte linkuri m-au purtat spre „Prisoner's dilemma”, „Battle of the sexes” (cu totul altceva decât ar putea crede, judecând după termeni, cei ce anatemizează Internetul), „Auction theory”. De la „battle of the sexes” am ajuns la „payoff matrix”. Și uite-așa... Dar toate astea țin deja de curiozitatea specialistului de două parale. Universalistul (Pleșu), cu a sa „efervescență spirituală”, stă undeva (și dansează dezinvolt) mult deasupra nimicurilor riguroase. Nu mai spun ce-am dezgropat pe Wikipedia, ca să nu mă fac de râs cu „vidul meu cognitiv”, „neprelucrat organic”.