Un atlet pieptos, în maieu, intră în arena circului, cu o vergea de fier în mână. Face o demonstrație de forță: pune vergeaua în poziție orizontală între două degete, cel arătător și cel mare, pe care le încovoaie în chip de clește, și ridică brațul pentru ca toată lumea să vadă cum ține el vergeaua. Și ca să nu fie niciun dubiu, face un tur al arenei căutând cu privirea pe cineva care să-i confirme greutatea vergelei. S-a oprit în dreptul unei bătrâne pe care o invită să o apuce. Bătrâna îndrăznește, întinde mâna peste mantinelă, apucă vergeaua și mâna i se lasă în jos implacabil, în timp ce ea afișează o grimasă de neputință, zâmbind covârșită și contrariată. Prin ochii „forțosului” din arenă, neputința se vedea clar și era legată îndeosebi de vârstă: nu i-a trebuit cine știe ce perspicacitate ca să știe pe cine să aleagă.
Amintirea mi-a venit în minte, cam la șapte decenii distanță, spre a mă ajuta — dacă amintirile au un scop, și cred că au — să pun în acord așteptările mele recente — mult exagerate — cu realitatea vârstei la care am ajuns: împuținarea trupului, a mușchilor și a puterii. Realitate care tindea să mă covârșească precum pe bătrâna din amintire greutatea vergelei de fier a circarului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu