În vis învingeam gravitația, dovedeam că pot să umblu cu pași mari, din ce în ce mai mari și mai plutiți, astfel că umbletul, spre încântarea mea, devenea o plutire în care doar din când în când mai atingeam pământul pentru a‑mi lua avânt.
Mă duceam doar în sală, unde nu mai era nimeni, saltelele rămâneau întinse pe dușumea să se aerisească și îmi plăcea mirosul de transpirație.
Locatarii ocazionali ai sălilor de gimnastică știu, cel puțin, un lucru: că nu trebuie să se ocupe ei de lucrările de reparații și de renovare, că acestea cad în sarcina administratorilor sălilor. Și nici de decorarea lor nu trebuie să se ocupe, întâi și‑ntâi fiindcă o sală de gimnastică nu trebuie decorată, decât doar, cel mult, cu ocazia festivităților mai mult sau mai puțin sportive. Altminteri o sală de gimnastică nu‑i de obicei prea curată și miroase a trupuri muncite.
N‑am avut niciodată ocazia să asist în acele săli — atunci când, din cine știe ce capriciu, asistam — decât la competiții școlare; cele ale profesioniștilor nu mă interesau; și oricum, profesioniștii aveau acces la săli superioare, ca dotări și toate celelalte, cu cel puțin o clasă. Și cu toate acestea sălile de gimnastică pentru profesioniști nu mă pasionau de nicio culoare... Iată, elevii — copiii, fiindcă erau copii — puneau atâta suflet în competițiile lor (ei le numeau întreceri) încât se‑ntâmpla de multe ori să și izbucnească în plâns atunci când pierdeau... Dar ce, parcă eu n‑am plâns!
Știam că timpul meu trecuse. Ca puștimea care venea să se antreneze la sală nu aveam să mai ajung niciodată. Da, timpul meu trecuse.
Cei cu abia vreo doi sau trei ani mai în vârstă decât puștimea erau deja c‑un picior în viață. Ei erau aceia care decartau și uite că le intra asul. Ei modelau deja viața și o dată cu viața ne modelau și pe noi, cei mucoși și bicisnici. Privirea noastră era îndreptată mereu către cei ce făceau jocurile vieții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu