Steinhardt: Jurnalul fericirii

(14 iulie 2018)

Ceea ce ne oferă N. Steinhardt în Jurnalul fericirii, pe lângă inteligenţă, expresivitate şi erudiţie aplicată, este un model de responsabilitate aproape unic. Responsabilitate faţă de viaţă şi faţă de semeni.

„Huliganii metropolelor încă nu-şi mănâncă victimele, deocamdată le jefuiesc şi le omoară. Dar o să vină şi asta, am deplină încredere!” Gravul Steihardt ştie să fie şi ironic. Ceea ce mă reconfortează.

Lectura Jurnalului, o autentică, şi neaşteptată bucurie (pentru cineva care se aştepta să găsească în el o înşiruire de lamentaţii).

Creştin, Steihardt nu e adept al raţiunii dar nici mistic în maniera stupidă a unui Ţuţea. E printre puţinii creştini cu statură decentă, care nu-mi stârnesc împotrivirea precum în cazul atâtor „înduhovniciţi”. Nu mă deranjează nici când afirmă: „şi să nu pierd prilejul de a repeta: orice om e creştin”. Pentru că ştiu că nu mă învinovăţeşte pentru ateismul meu de vreme ce are atâtea cuvinte de laudă pentru franţuzoaica atee Tante Alice, care „nu-i suferea pe popi”, totuşi „trecea prin viaţă înconjurată de un nimb de farmec, dulceaţă, bunătate, drăgălăşenie şi altruism, cum numai la marii sfinţi şi la unii pustnici se întâmplă a fi” (pp. 324-5 — editura Dacia, 1991)

Întreaga sa viaţă, ca şi întregul său Jurnal par să se fi desfăşurat sub semnul citatului din P.P. Carp, pe care el îl reproduce (p. 339): „Primul semn al unei stări înapoiate, sub punctul de vedere al culturii, este intoleranţa. Când cineva crede că numai el are dreptate (...) acela este un om incult, care n-a avut încă putinţa de a-şi da seama cât de variate, cât de multiple sunt manifestările gândirii omeneşti.”