Obsesia de a nu pierde

(21 mai 2018)

Mă îndreptam către staţia terminus, când am văzut autobuzul apropiindu-se. Am alergat să-l prind. Am reuşit în ultimul moment, atrăgându-mi ironia şoferului. Nu mă zorea nimic, doar că nu m-am putut împăca cu gândul că îmi va pleca „de sub nas”, aproape gol. Ar fi fost ca un chilipir ratat. (E uneori amuzant să-ți urmărești și să-ți interpretezi astfel gesturile, coborând până la cele aparent nesemnificative!)
Tendinţa naturală este, cred, de a nu lăsa să ne scape lucruri — de multe ori nu neapărat foarte utile — dar care par accesibile. Şi cu atât mai puţin să ne scape „de sub nas”. Ceea ce poate deveni cu timpul o adevărată obsesie. Este o tendinţă care adesea se confundă cu ambiţia. Sunt totuşi două lucruri distincte. Ambiţia nu trebuie să ducă niciodată la obsesie.
Şcoala nu ne învaţă că în viaţă se întâmplă să mai şi pierdem. De regulă, nici anturajul nu ne educă în acest sens. Cel mult, auzim când şi când fraze în genul: Ei lasă, n-o fi foc dacă pierzi. O simplă cugetare populară, care nu se ridică deasupra superficialului şi nu are darul să ne modeleze.
Cine nu se împacă — sau cine se împacă foarte greu — cu ideea de a pierde, nu-i capabil să se ridice de la pământ după o înfrângere grea, pentru a încerca iarăşi.
Se poate întâmpla — povestea recent, la televizor, un întreprinzător de succes — ca într-o lună să nu ai bani să plăteşti salariile angajaţilor. Ideea era următoarea. Pe omul obişnuit situaţia îl face să nu doarmă toată noaptea de grijă. Întreprinzătorul cu vocaţie îşi zice la culcare: Ei, m-oi descurca eu într-un fel. Şi adoarme. Atitudinea faţă de o asemenea situaţie face, cred, diferenţa între cel răzbătător şi cel sortit eşecului. În afaceri şi nu numai.