Michael Neiberg: Potsdam, ed. Litera, 2018

(8 decembrie 2018)

Potsdam, un loc unde în 1945 s-a pus la cale viitorul Europei şi în bună parte al lumii întregi. Un loc rămas intact la finele celui de Al Doilea Război Mondial, ca şi cum războiul nici n-ar fi trecut pe acolo, la doi paşi de Berlinul devastat de bombardamente şi de lupte.

Ne întrebăm cu toţii cum de Europa de Est a fost lăsată pradă ruşilor — fără luptă, suntem înclinaţi să credem. Aproape o jumătate de secol de suferinţe sub regimul comunist, doar pentru că negociatorii occidentali, respectiv Truman (proaspăt numit preşedinte al Statelor Unite după dispariţia lui Roosevelt) şi Churchill, nu au avut fermitatea necesară — şi nici interesul — spre a se impune în faţa lui Stalin. Ar fi avut puterea s-o facă? De fapt, noi nu cunoaştem detalii despre atmosfera în care au decurs tratativele. O reconstituie în chip magistral Michael Neiberg, astfel că la finalul lecturii mai c-am fi înclinaţi să capitulăm (odată cu nemţii!): da, cei doi mari aliaţi n-au avut de ales, capitulând (iarăşi!) în faţa celui de-al treilea aliat, Stalin.

Sovieticii au făcut o demonstraţie magistrală de manipulare încă de pe atunci, din iulie 1945, câteva săptămâni înainte ca americanii să lanseze prima bombă atomică. Manipularea s-a dovedit a fi arma imbatabilă a sovieticilor în toţi anii care au urmat, la fel cum continuă să fie şi astăzi, în epoca lui Putin, în pofida „înfrângerii” lor în Războiul Rece.

Potsdam a fost „opera” sovieticilor de la cap la coadă, începând cu alegerea locului — în zona lor ocupaţie —, continuând cu „pavoazarea” castelului Cecilienhof, gazda Conferinţei, şi terminând cu „recuzita” şi cu întreaga „punere în scenă” a întâlnirii la vârf. „Cea mai evidentă [dintre amenajări] a fost plantarea a sute de muşcate în forma unei stele roşii de şapte metri în mijlocul curţii, pentru a fi văzută de toţi invitaţii când soseau cu maşina la intrarea principală; (...) florile îi informau ostentativ pe toţi că sovieticii erau gazdele conferinţei.” Apoi: „Ruşii aduseseră de asemenea, tapiţerie roşie şi pânză roşie pentru decoraţiunii.” Căruia dintre occidentali i-ar fi trecut prin cap că „atmosfera” contează atât de mult? Cei din generaţia mea îşi amintesc fără doar şi poate cât accent au pus comuniştii pe pavoazare, atât în perioada stalinistă cât şi la final, în plină „decadenţă” comunistă, când pavoazarea nu mai convingea pe nimeni, ci rămăsese un simplu reflex al regimului.

Se consumaseră deja destule zile din Conferinţă, când Truman i-a scris soţiei: „Îmi place Stalin.” Asta deşi avea informaţii despre masacrul de la Katyn, ordonat de dictatorul sovietic. Mai târziu avea să mărturisească că fusese un naiv pe vremea Conferinţei de la Potsdam.

Vedem într-o lumină nouă atacul atomic al Satelor Unite asupra Japoniei, după ce, de-a lungul anilor, acestea şi-au argumentat în fel şi chip acţiunea militară, răspunzând învinuirilor lansate din perspectiva „umanismului socialist”, cum că, dacă le-ar fi păsat cât de cât de vieţile oamenilor nevinovaţi, SUA ar fi avut numeroase alte soluţii pentru a încheia războiul cu Japonia. În timpul Conferinţei de la Potsdam, sovieticii nu şi-au ascuns intenţia de a prelua rapid iniţiativa în zona Pacificului de Est, astfel încât Japonia să le revină lor drept trofeu pentru victoria în zonă. Aşa că Truman n-a prea avut motive de ezitare atunci când a dat ordinul de lansare a bombei, patru zile după încheierea Conferinţei. Făcând-o, a preîntâmpinat luarea zonei sub control de către ruşi. Probabil că preşedintele american nici nu putea anticipa şi nici nu avea suficiente date despre Gulagul comunist, dar din perspectiva anilor ce au urmat, mă tem că avem destule motive să punem în balanţă numărul victimelor de la Hiroshima şi Nagasaki cu cel al victimelor unui virtual gulag sovietic postbelic pe teritoriul Japoniei.