(9 octombrie 2019)
Dialoguri. Dialoguri. Dialoguri. Toată lumea e de acord că dialogul este domeniul în care Marguerite Duras excelează. În rest...
Un tânăr fără nume face turism în Italia, însoțit de iubita sa Jacqueline, pe care n-o mai iubește. Se ivește ocazia unei aventuri în persoana Annei, proprietara unui iaht lung de 36 de metri, numit Gibraltar. Aventura se prelungește și frizează marea iubire. Eroul se îmbarcă, Jacqueline dispare pentru totdeauna din peisaj, se discută despre orice și despre nimic și se bea în draci coniac și whisky. Discuții savuroase și dezinvolte, dar care nu reușesc să risipească prezumția de plictiseală. Discută cei doi protagoniști între ei, se discută cu echipajul, dar nu lipsesc nici alte personaje, a căror principală virtute este că știu să dialogheze. Și să-și omoare timpul. Vasul navighează de-a lungul coastei italiene, după care iese în larg și, trecând prin strâmtoarea Gibraltar, ancorează la Tanger, port în Maroc, pentru ca în final să poposească la Porto Novo, Benin. De fapt nu e nici aici finalul. Iahtul se adâncește, pe fluviul Congo, în inima Africii.
„Marinarul” de care ne amintește titlul volumului este fostul iubit al proprietarei iahtului, un tânăr asasin de 20 de ani, dispărut, se pare, în Africa. Căutarea lui devine — se pare — un fel se substitut al căutării idealului în viață — o himeră.
La sosirea în Gibraltar: „În vilele lor albe, așezate pe dinamită, adunate una într-alta, într-o promiscuitate sufocantă, dar înalt patriotică [!!], Anglia dormea mereu egală cu ea însăși, pe pământul însângerat al Spaniei.” Franțuzoaica Duras plătește o poliță adversarei de secole a Franței, cu aluzie la disputa nu mai puțin îndelungată dintre Spania și Anglia pe tema posesiunii stâncii Gibraltar. Dar altfel, s-o recunoaștem, sună bine. După cum, la fel de bine sună și următoarele: „Vasul viră. Apele se înverziră spumegate. Strâmtoarea se lărgi. O schimbare totală se operă în ape, în ceruri și în ochii ei.”
Suntem în anii ’60, când „noul roman francez” face jocurile, personajele țin să se descotorosească de orice nume (fiindcă astfel speră să dobândească gradul dezirabil de generalitate, dar mai ales fiindcă așa e de bonton în epocă), romanele sunt despre mai nimic (fiindcă așa dictează preceptele filozofiei/angoasei existențiale) și până și revoltele (vezi revolta studențimii din ’68) se fac din plictiseală; iar occidentalii sastisiți le dau credit regimurilor comuniste din Europa de Est (fără să îndrăznească să le încerce pe pielea lor).
Toate astea nu înseamnă că Marinarul din Gibraltar nu-i o lectură plăcută. Chiar este, jur. Chiar și atunci când, fascinată de propriile-i dialoguri, autoarea se lasă dusă de val în afara firului narativ.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Da, instinctul ludic există!
Johan Huizinga afirmă că instinctul ludic la om există. Mi s-a părut până acum că e o exagerare, am încercat să găsesc argumente împotrivă ș...
-
Deși un scop ultim al lumii și al vieții nu există (sau, poate, nu este cunoscut încă), totuși natura nu creează nimic fără un scop, gratis,...
-
Sunt în lume, în desfășurare, evenimente pe care le-aș numi majore. Ascensiunea extremismului este unul din ele, dar extremismul nu e ceva n...
-
„Interviu”/conversație cu... IA Am ajuns la Søren Kierkegaard pornind de la The Denial of Death . Autorul, Ernest Becker, îi consacră lui ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu