Printr-o întâmplare fericită, am în mână o carte apărută în 1927, la editura Cugetarea, P.C. Georgescu–Delafras, în traducerea lui Al. Philippide: Bismarck. Istoria unui luptător, de Emil Ludwig.
I s-a spus încă din timpul vieții „Cancelarul de fier”, a creat Germania Mare, pentru care a uneltit, a făcut alianțe și a împiedicat alianțe, a fost inițiatorul a ceea ce astăzi numim sistemul de asigurări sociale, a fost urât de popor și apoi aclamat, s-a aflat într-o permanentă adversitate cu Reichstagul, a fost aliatul, aproape prietenul unui rege, ulterior împărat, și inamicul succesorului. S-a considerat mai mult german decât prusac și mai mult european decât german. Pretenție care, deși, poate, exagerată — mă refer la ultima parte —, are cel puțin meritul de a fi o premieră în materie de identitate europeană.
Ca o umilință, pe care francezii nu aflăm dacă o resimt — dar o putem presupune —, Imperiul German se naște în sălile palatului Versailles, unde Wilhelm I, în chip de cuceritor, dă proclamația solemnă: „Noi, Wilhelm, rege al Prusiei, prin grația lui Dumnezeu, după ce prinții și orașele libere ale Germaniei ne-au cerut într-un singur glas să restabilim imperiul și să primim demnitatea imperială, vacantă de mai bine de șaizeci de ani, proclamăm că credem de datoria noastră față de patria întreagă să răspundem la această chemare a prinților și a orașelor libere din Germania, primind demnitatea imperială.” Bismarck se consideră, el însuși, „mamoș” al noului Imperiu și are toate motivele să se mândrească cu asta. Și astfel se încheie secțiunea din biografie intitulată „Ctitorul”.
Următoarea secțiune, „Dictatorul”, are drept moto un citat din Georg von Bunsen: „Bismarck mărește Germania și micșorează pe Germani.” Cancelarul Bismarck începe să-i convoace săptămânal pe deputați în vastele saloane ale Cancelariei; stă întins pe o canapea și își sfredelește dușmanii cu privirea, în timp ce doi câini zdraveni, în preajma sa, stau gata să sară, la cel mai mic semn de pericol, în apărarea stăpânului. Bismarck pornește împotriva bisericii catolice, declară obligatorie căsătoria civilă, în timp ce Papa le interzice catolicilor germani să se supună noilor legi. Bismarck explică că e vorba nu de persecuții religioase ci de lupta pentru putere dintre regalitate și preoți. Profită de un atentat — de fapt, au fost două — împotriva împăratului Wilhelm pentru a-și crea în Reichstag o nouă majoritate și a obține o serie de legi antisocialiste, inclusiv pentru suprimarea libertății presei și a întrunirilor. „Ura și corupția, provocările și urmăririle încep să se întindă în toată țara. Perchezițiile, arestările și expulzările nu mai contenesc”, comentează biograful. Bismarck devine suspicios, vede peste tot intrigi; despre cine are altă părere decât el crede că poate avea doar două motive: din răutate, sau din dorința de parvenire.
Nimeni nu mai vrea să facă parte din guvernul său — „aparența aceasta de guvern”, precizează numește Ludwig. Iar când în sfârșit îi găsește, vrea să scape de ei cât mai repede. Înalții funcționari nu au dreptul să-l viziteze la reședința sa de la țară decât dacă sunt poftiți. Invocă starea sănătății ori de câte ori vrea să se eschiveze de la anumite decizii. (În timpul guvernării și-a dat demisia de șase ori!) Așteaptă recunoștință de la toată lumea, dar el nu o arată nimănui.
Pe de altă parte, disprețuiește gloria. Preceptorul copiilor săi, Holstein, aduce vorba despre nemurire, afirmând că nemurirea nu-i posibilă decât atunci când cineva se bucură de glorie. Bismarck ia un pahar în mână și spune: „Vreți să vă spun ceva, d-le Holstein? Eu prefer paharul acesta de Médoc decât treizeci de pagini din istoria universală a lui Becker.” Să fie oare sincer? Greu de crezut. Când unii istorici îi trimit cărți în care se vorbește de el, înainte de publicare, Bismarck intervine copios în text, nu doar cu tăieri ci și cu adăugiri. De altfel lucrează foarte intens cu presa pentru imagine, nu neapărat a sa.
Surprinzător, poate, pentru un om de acțiune, Bismarck se consideră o fire sentimentală și visătoare. „Oamenii care-mi fac portretul săvârșesc toți greșeala de a da chipului meu o înfățișare violentă. (...) Tot ce am realizat — mărturisește el — nu mi-a adus decât foarte puțină bucurie și mulțumire. Nimeni nu mă iubește și nici eu n-am făcut pe nimeni fericit, nici pe mine, nici pe ai mei, nici pe alții. (...) Da, am făcut chiar mulți nenorociți. Dacă n-aș fi fost eu, cele trei războaie n-ar fi avut loc, n-ar fi murit optzeci de mii de oameni și n-ar fi acuma atâtea văduve în doliu.”
Cele trei războaie pe care le-a purtat Bismarck n-au fost pentru cucerire: Primul război cu Danemarca (1848–1850) nu a fost pentru a lua Schleswig-ul ci pentru a întări naționalismul Prusiei. Al doilea război (1864) n-a fost pentru a lua Hessa și Hanovra ci pentru a exclude Austria din confederația germană. Iar a treia oară nu a pornit împotriva Franței pentru a anexa Alsacia ci pentru că Franța se opunea constituirii Imperiului German, dorit de Bismarck. Prin politica împotriva alianțelor — a unor alianțe —, care ar fi întărit un stat sau altul, se consideră că Bismarck a asigurat Europei pacea pe o durată de douăzeci de ani. El a fost împotriva anexărilor — chiar dacă ele s-au produs! — considerând că acestea ar crea forțe centrifugale contrare unității Imperiului pe care l-a creat. „Idealul meu, după ce am realizat unitatea înlăuntrul frontierelor accesibile, a fost întotdeauna de a încredința pe marile puteri că politica germană, după ce a reparat fărâmițarea națiunii, vrea să fie numai pacifică și dreaptă.”
Bismarck este cunoscut ca fiind ctitorul sistemului de asigurări sociale din Europa. Pentru a ajunge aici nu a ezitat să se inspire de la socialiști, deși ani de zile le-a torpilat sistematic inițiativele în Reichstag și a inițiat legi antisocialiste: „Trebuie înfăptuite toate cererile socialiștilor care par juste și acceptabile în organizarea actuală a statului.” Începe cu legea privind accidentele de muncă; vine la rând legea asigurărilor în caz de boală și în final legea pensiilor muncitorești. „Inițiativa în această privință trebuie s-o aibă statul, căruia îi este ușor să procure fonduri. Consider asta nu ca o pomană, ci ca un drept de a veni în ajutor celor care nu mai pot lucra. De ce oare acela care merge la război sau ca funcționar a devenit incapabil de a lucra, să aibă dreptul la pensie și să nu aibă același drept și soldatul muncii?” Bismarck se dovedește a fi și pragmatic în demersurile sale: un muncitor mulțumit, știindu-se asigurat la bătrânețe, va fi mai puțin tentat să se revolte. „O revoluție va înghiți și mai mulți bani.”
Împăratul Wilhelm I moare, îi succedă nepotul său Wilhelm al II-lea (după un scurt intermezzo cu Frederic al III-lea); acesta preferă soluțiile „sociale” la conflictele muncitorimii cu patronii; în opoziție cu Bismarck, care rămâne consecvent poziției sale antisocialiste. Se acutizează și conflictul dintre cancelar și Reichstag. În cele din urmă, pe 18 martie 1890 Bismarck își prezintă demisia. Sunt o sută de ani — notează Ludwig — de când națiunea n-a mai simțit o asemenea ușurare. Ultima oară a fost la moartea lui Frederic cel Mare. Cu moralul Bismarck stă bine în ultimele zile petrecute la Berlin. Nu își ascunde resentimentele, dar „oarecare șiretenie îl face să-și păstreze uscați ochii, care de obicei se umezesc atât de ușor”. Vicecancelarului Bötticher, devenit favorit al împăratului cel tânăr, văzut ca un posibil succesor la Cancelaria Imperiului, îi spune la despărțire: „În despărțirea aceasta aveți și dv. oarecare vină.” La banchetul de adio, ținut acasă la el, Bismarck îl ocolește pe Bötticher când e să-i dea mâna. Cu toate acestea, după o perioadă de aversiune în rândul populației — nu mai vorbim de forțele politice —, Bismarck reușește să cucerească simpatia populară, beneficiind și de sprijinul unui ziar influent, Hamburger Nachrichten, unde i se publică articolele. Călătorind prin țară, este primit triumfal peste tot, ține discursuri, strânge mii de mâini, încât ajunge să se întrebe dacă poporul pe care l-a neglijat atâția ani nu merita mai mult. „Odinioară mă sileam să măresc sentimentele monarhice ale poporului. Pe atunci curțile și lumea oficială mă sărbătoreau, iar poporul voia să mă bată cu pietre. Astăzi poporul mă aclamă, în timp ce ceilalți se feresc din calea mea. Este cred ceea ce se cheamă ironia sorții.”
Ne face plăcere (unora de vârsta mea) reîntâlnirea cu o limbă română aproape complet formată, atunci, în 1927, căreia doar o „ajustare fină” îi lipsește pentru a se identifica cu româna de astăzi, la aproape o sută de ani distanță, în care națiunile, zilele săptămânii și lunile anului se scriau cu literă mare, se folosea apostroful acolo unde azi se pune linioară, iar sgomotul încă nu devenise zgomot...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu