Laurian și Laura, în prag de final

(25 februarie 2022)

(Memento)

În sfârșit am ajuns la final — în preajma lui, după mai bine de trei ani: primele fraze datează din 31 octombrie 2018; nemaipunând la socoteală proiectele anterioare, care vizau o altă direcție: „Sala de gimnastică”.

Finalul înseamnă: la frontieră; titlul ultimului capitol: „Melancolie. Frontiera de vest”. Întrebarea era: cum să fie frontiera? Iar răspunsul a venit: ca în vis. Un cimitir, dincolo de el gardul de sârmă ghimpată; dincolo de care începe o altă lume. Oare cea visată? Întrebarea trebuie să rămână plutind în aer. O alee centrală, la capătul ei o capelă, unde Laurian a fost cândva cu mama lui, Elsa. La apropierea grupului celor cinci își face apariția colonelul Pankrat împreună cu doi soldați. Resentimentar, are de plătit o poliță. Intervine garda de corp Teo, care „curăță terenul”.  Calea spre vest pare liberă. Toți reușesc să treacă frontiera; iar în urma lor, Teo. Se ivește însă în ultima clipă călugărul în sutană neagră (rămas fără nume). Nu mai are de restituit Biblia împrumutată de la Laura, dar are o „misiune” față de trecut. Teo este — s-ar putea să fie — victima.

Cine trece? Cine nu? Rămâne pentru o decizie de ultim moment.

Iar vulpița roșie... Vulpița roșie, în ultimul moment, odată cu focurile de armă, uitând de obiceiurile ei adulmecătoare și, în parte, gudurătoare, se transformă dintr‑odată, sărind, din vulpiță într‑un dragon roșu, uriaș, cu coamă de foc...

A fost o conviețuire plină de farmec — cu povestea; și cu Pandemia! Pentru prima oară am scris fără nicio grabă, lăsându-mă călăuzit de nevoile de organicitate ale ficțiunii, cu retușuri minime și cu zăboviri îndelungi în așteptarea „semnelor” de bună orientare.