joi, 21 decembrie 2023

„Închisoarea îngerilor”: magie

(26 mai 2018)

„The Shawshank Redemption”, în regia lui Frank Darabont, turnat acum douăzeci şi patru de ani: mă fascinează de fiecare dată când îl revăd. De aceea spun că e magie. Deşi îl ştiu pe dinafară, deşi cunosc fiecare detaliu şi îmi amintesc fiecare frază rostită, fiecare gest şi fiecare privire, nu pot să nu mă bucur, reîntâlnindu-le, pe fiecare în parte, iarăşi şi iarăşi, ca şi cum le-aş vedea pentru prima oară. Şi nu doar că savurez, să zicem, performanţele artistice. Nu. Aştept cu nerăbdare să se întâmple ceea ce ştiu că se trebuie să se întâmple... Iată, acum Brooks, bibliotecarul, îi aduce lui Andy (eroul principal — Tim Robbins) pioletul. Acum îi aduce afişul cu Rita Hayworth. Acum Andy se blochează în staţia de amplificare şi pune discul cu „Nunta lui Figaro”, să-l audă toată lumea în curtea închisorii. Acum Andy vorbeşte cu Red (prietenul său — Morgan Freeman) despre orăşelul din Mexic unde se vor stabili după evadare. Acum deţinuţii sunt scoşi, în zori, din celule şi celula lui Andy se dovedeşte a fi goală. Acum directorul închisorii ajunge în celula goală a lui Andy şi aştept cu încântare să arunce pietricica în afişul cu Rita Hayworth, perforându-l, ca să-şi dea seama că în spatele lui a apărut un gol. Nici măcar nu mă întreb cum de a fost posibil ca Andy să sape un tunel lung de câţiva metri, noapte de noapte, ca în „Contele de Monte Cristo”, fără ca gardienii să fi auzit zgomotul, fără ca ceilalţi deţinuţi să fi auzit la rândul lor şi să se fi găsit — aşa cum se găseşte de cele mai multe ori — un „coleg” să-l toarne. Şi dacă un asemenea curs al naraţiunii nu mi se pare neplauzibil, mă gândesc încă o dată la magie. Explicaţia stă probabil în aceea că fiecare secvenţă este ca o povestire de sine stătătoare, minuţios pregătită şi încheiată în chip de preambul firesc al secvenţei următoare.
Un film ca la carte. Un film-şcoală, de un echilibru perfect. Nicio secvenţă, nicio replică, nu i s-ar putea scoate sau adăuga fără a strica armonia întregului. Iată un exemplu. Andy îi vorbeşte prietenului său Red despre evadare într-un moment când evadarea părea mai îndepărtată ca oricând, îi vorbeşte despre orăşelul din Mexic unde intenţionează să se stabilească şi să deschidă un mic hotel, „chiar pe plajă”. Iar pe Red îl aşteaptă să i se alăture. Pentru a ajunge la el îl sfătuieşte să caute o piatră vulcanică neagră într-un gard de piatră, în apropierea unui stejar falnic, unde urmează să găsească ceea ce îi trebuie pentru a-şi continua drumul. Red îl priveşte neîncrezător, abţinându-se însă să comenteze. Te întrebi: nu cumva încrederea eroului în reuşita planurilor sale este exagerată? Nu cumva Darabont a plusat prea mult? Dar vine secvenţa următoare când, în sala de mese a închisorii, Red le povesteşte celor din jur că „Andy a cam luat-o razna”. Şi astfel, aruncând o îndoială retroactivă, restabileşte echilibrul.
„Închisoarea îngerilor” este dovada vie că nu tot ce pare neplauzibil înseamnă artă ratată. E doar nevoie de... o picătură de magie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da, instinctul ludic există!

Johan Huizinga afirmă că instinctul ludic la om există. Mi s-a părut până acum că e o exagerare, am încercat să găsesc argumente împotrivă ș...