Günter Grass

(17 iulie 2018)

Am citit recent, în sfârşit, Toba de tinichea. Günter Grass a intrat în SS la 17 ani, la spartul târgului (i.e. sfârşitul războiului). A ascuns acest amănunt până către sfârşitul vieţii. Şi-a exprimat public dezgustul când Ronald Reagan împreună cu Helmuth Kohl au vizitat un cimitir al SS-iştilor. A fost aspru criticat şi probabil că mulţi nu i-au iertat-o niciodată. Dar ia uite ce a scris Günter Grass, în capitolul „Poşta poloneză”:
„...o grenadă îşi permise o glumă uriaşă, şi cărămizile râseră până se făcură cioburi, cioburile praf, tencuiala făină, lemnul îşi află securea, şi deodată toată camera aia caraghioasă de copii ţopăia într-un picior, păpuşile plesneau, căluţul-balansoar o luă razna şi tare i-ar fi plăcut să aibă un călăreţ pe care să-l răstoarne, brusc se iviră avarii în cutia cu cuburi de construcţie, ulanii polonezi ocupară simultan toate cele patru odăiţe şi deodată — în sfârşit — se răsturnă etajera cu jucării şi jocul cu clopoţei anunţă Paştele, armonica se pomeni ţipând, se pare că şi trompeta a ţipat ceva în legea ei, totul răsuna în acelaşi timp, o orchestră care îşi acorda instrumentele; ţipa, crăpa, necheza, suna, se spărgea, exploda, scrâşnea, striga, ţiuia sus de tot şi totuşi săpa în adânc temeliile.” Dostoievski, Joyce și Nabokov la un loc!
Se încumetă cineva să-l egaleze pe Günter Grass?

Şi încă:
„Fericirea, ce-i drept, nu era toba mea, fericirea era doar surogat, poate că fericirea există numai ca surogat, fericirea e mereu surogatul fericirii, se poate depozita: fericire de marmură, fericire de gresie, gresie de Elba, gresie de Main, gresie de mine, gresie de tine, gresie de noi, fericire de Kirchheimer, fericire de Grenzheimer. Fericire grea: banc albastru. Fericire noroasă, fărâmicioasă: alabastru. Oţelul vidia pătrunde fericit în granit. Dolomit: fericire verde. Fericire duioasă: tuf. Fericire colorată — metal pentru filigranuri. Fericire poroasă: bazalt. Fericire domolită din Eifel. Ca un vulcan a izbucnit fericirea şi s-a depus prăfoasă, scrâşnindu-mi printre dinţi”. Perioada nazistă a trecut iute ca fulgerul, de parcă nici n-ar fi fost. Iar în primii ani de după război n-a fost decât oleacă de sărăcie. Iar în rest, distracție cu surorile medicale.

Aceleaşi pasaje de mare virtuozitate. Dar când încerc să mă pătrund de atmosfera epocii pentru a cărei monstruozitate Oskar a decis să rămână la statura unui copil de trei ani, nu găsesc decât „fericire scrâşnindu-mi printre dinţi”. Şi „fericire noroasă şi fărâmicioasă”.