Ficţiunea şi maturizarea naţională

(12 iunie 2018)

Avem cu toţii o imagine hipertrofiată despre literatura sud-americană. În realitate, poate că au trecut oceanul, spre noi, doar câteva vârfuri — ce-i drept destule, iar noi am extins buna reputaţie a celor câteva asupra unei literaturi întregi. (Nu ştiu cum arată literatura sud-americană în ochii sud-americanilor; după cum nu ştiu nici cum arată literatura italiană spre exemplu în ochii italienilor.) Probabil că ştie Julio Cortázar ce spune: „Una din dovezile de subdezvoltare a ţărilor noastre e lipsa de naturaleţe a scriitorilor lor; alta e lipsa de umor — aceasta nu se naşte niciodată fără naturaleţe. Sinteza dintre naturaleţe şi umor e cea care în alte societăţi îi conferă scriitorului personalitate (...). Noi, rezultate timide ale autocenzurii şi ale grijii surâzătoare a prietenilor şi criticilor, ne mulţumim să scriem memorii-surogat (...). [N]oi rămânem închistaţi, ne stabilim domiciliul în romanele noastre, iar când ieşim în stradă suntem nişte domni plictisitori (...).”
Deşi citatul este dintr-un roman, Ocolul zilei în optzeci de lumi, preocuparea lui Cortázar se ghiceşte a fi din afara spaţiului ficţional. Şi nu e o preocupare de sine.
Ce să mai vorbim de romanul românesc contemporan şi, la fel de bine, „clasic”! Stângăciei „clasice” tinde să-i ia locul o fluenţă căznită, într-un spaţiu anost şi lipsit de imaginaţie. Şi de umor, fireşte. Un spaţiu deasupra căruia nu poţi să te ridici fiindcă editorii şi criticii stau de veghe.