Egoism stupid

(30 mai 2019)

Am găsit într-o zi o fotografie a unui frate de-al mamei, unchiul meu, pe care nu l-am apucat în viaţă: a murit de tânăr, de tuberculoză — mi-a spus mama. O faţă palidă, timidă, cu fruntea bombată, la fel ca şi a mamei, cu o şuviţă de păr şaten deschis, spre blond, căzându-i peste frunte. — Ce figură stupidă! i-am spus mamei. Mama m-a contrazis vehement, supărată, cum era şi firesc, dezamăgită de mine. Dacă n-am uitat nici până azi mărunta întâmplare, este fără doar şi poate pentru că am realizat stupiditatea observaţiei mele de îndată ce am făcut-o. Bineînţeles însă că faţă de ea n-am recunoscut-o. Abia azi m-am întrebat de unde acea pornire stupidă. Iar răspunsul, mai presus de orice îndoială, este unul singur: din egoism. Nu voiam să admit, la vremea aceea, altceva decât că eu, copilul unic, trebuia să fiu în centrul interesul şi al afecţiunii ei, în dauna tuturor celorlalţi. M-am aşteptat ca ea să nu-mi dea nicio replică, confirmându-mi astfel tacit poziţia mea privilegiată în inima ei. Dar în acelaşi timp am dat dovadă de prostie. Prostia a constat şi în greşita anticipare a reacţiei ei.