În minte țes deseori dialoguri cu umbre dragi (sau mai puțin dragi) din trecut, cu care am ratat, îmi pare, unele replici la timpul potrivit; dar și cu persoane încă în viață, cu care este prea puțin probabil să mă mai întâlnesc vreodată. Doar că umbrele din trecut sunt dispărute pentru totdeauna.
Îmi imaginam deunăzi trecutul (care moare instantaneu în urma noastră) ca pe o surpătură a pământului/a lumii, care ne talonează îndeaproape în timp ce alergăm disperați agățându-ne de viață. La un moment dat surpătura, pe neobservate, ne depășește în iuțeală, o ia un pas înaintea noastră și... asta-i tot.
Pe de altă parte însă, pentru „alergătorul” ce sunt, trecutul nu-i doar o distrugere pentru că mă însoțește o viață. Nu mai mult! De aceea, o altă reprezentare ar fi o succesiune de tablouri (eventual frumoase) pe care eu, ca individ, le las, alergând, în urmă — instantanee ale unei lumi dispărute. De unde îmi licăresc în amintire, un timp, tot mai șterse și mai șterse. Încremenite și efemere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu