Cât să umpli o carte

(20 mai 2019)

Am spus de atâtea ori că aş putea umple o carte doar cu întâmplările mărunte ale copilăriei. Am şi făcut-o, în Refugiu în Vechiul Regat. Văd acum însă că aş putea umple, probabil, nu o carte ci mai multe.

Iată, îmi vin în minte întâmplări din curtea şcolii, acel loc unde ea nu mai există de mult — din recreaţiile când ne zbenguiam acolo în voie; şi, într-un fel, conta mai mult decât timpul petrecut în clasă. Unele zbenguieli se terminau dramatic. Cum s-a întâmplat cu colegul meu Tudor Dumitru. Era premiantul clasei, genul tocilar — dar nu numai —, băgăreţ şi acaparator, care ţinea morţiş să răspundă, numai el dacă se putea, la întrebările puse de profesori în clasă. Iată însă că în acea recreaţie, în zbenguiala de care vorbeam, a căzut la piciorul gardului, cu mâna strecurată printre uluci, o căzătură urâtă, şi şi-a fracturat încheietura. L-am urmărit cu toţii, îngroziți, în clipele următoare, în timp ce străbătea curtea în fugă, îndreptându-se spre intrarea în clădirea şcolii, în timp ce îşi susţinea cu mâna teafără încheietura frântă, ţinută sus, parcă pentru a fi văzută de toţi, şi urla disperat, cerând ocrotire din partea doamnei diriginte. Bietul de el, nefiindu-i mama în preajmă, apela în disperare la Doamna. Aplombul de premiant al clasei i se volatilizase instantaneu lăsând în loc fragilitatea copilului ce era, de doisprezece — sau poate treisprezece — ani.

În săptămânile următoare a venit în clasă cu mâna în ghips: era dreapta. Şi foarte repede a învăţat să-şi ia notiţe cu mâna stângă.

Într-una din zilele ce au urmat l-am vizitat acasă, un grup de colegi, deveniţi peste noapte prieteni. Cum am şi rămas pentru mulţi ani din acel moment — cu prietenia în suflet; chiar dacă fiecare a apucat-o în viaţă pe o altă cale.

Îi resimt şi astăzi dispariţia. Despre Tudor Dumitru n-am scris în Refugiu în Vechiul Regat. Dar aş face-o oricând, cu dragă inimă, de-ar fi s-o reiau de la capăt. Ce să-i faci: cu amintirile copilăriei poţi într-adevăr să umpli volume întregi; partea proastă e că nu-ţi vin în minte toate la momentul potrivit, ci se perindă în amintire, răsfirate, de-a lungul zilelor recente.