Călătoria [neterminată a] minții, de Ogi Ogas și Sai Gaddam

Încearcă autorii să explice cum funcționează conștiința:

„Cartelul conștiinței nu e nici întâmplător, nici emergent. Cartelul însuși (la fel ca stările rezonante care sunt membre ale cartelului) a fost proiectat pentru un scop specific. De fapt, scopul cel mai vital pentru o minte modulară: rezolvarea problemei atenției.”?

Fac o paranteză. Parcă îmi sună cunoscut: „Attention is all you need” . De aici a pornit Inteligența Artificială!

Și mai departe: „Cum reușește o minte alcătuită dintr-o populație vastă și diversă de neuroni (86 de miliarde, poate de zece mii de tipuri), care participă la o puzderie de dinamici simultane răspândite în numeroase module interconectate, să determine toate modulele sale să lase deoparte ceea ce fac și să-și concentreze atenția asupra aceluiași obiect, eveniment sau idee urgentă — și asta fără să beneficieze de vreun decident centralizat?”

Pentru explicație, autorii fac o paralelă cu cazul George Floyd, când mass-media au polarizat atenția unui public imens, lăsând în umbră o mulțime de alte evenimente care se produceau în același timp... Mda, e și asta o ilustrare, de ce nu?

„Modulele cartelului conștiinței evaluează fluxul necontenit de informații brute, la fel cum birourile de presă evaluează în permanentă potențialele povești. Multe dintre aceste module vor intra într-o stare de rezonanță atunci când un input ascendent se potrivește cu o expectativă de sus în jos. Această rezonanță poate să solicite atenția altor module. Dacă mai există și un alt modul rezonant, dar a cărui atenție e concentrată asupra unui stimul diferit, atunci cele două rezonanțe concurează într-o competiție de tip învingătorul ia tot și rezonanța mai puternică va învinge și va activa alți membri ai cartelului conștiinței să-i împărtășească focarul atențional. (...) Asta este soluția la dilema atenției. Așa funcționează conștiința.”

O carte, pentru mine, destul de greu de digerat. Îmi sună câte ceva cunoscut, dar multe noțiuni îmi rămân străine. Ce sunt modulele minții? (Mai înainte vorbise de module „ce”, „unde”, „de ce” ș.a.) Ce înseamnă în neurologie că „rezonează” (e altceva decât în fizică?)

Călătoria minții de Ogi Ogas și Sai Gaddam propune un model al conștiinței inspirat din neuroștiințele actuale, dar scris cu o tentă narativă și analogii din societate, media și economie. Termenii folosiți — „cartelul conștiinței”, „module”, „rezonanță” — sunt uneori metaforici, dar se bazează pe concepte reale din neuroștiință și psihologie cognitivă.

Încearcă să mă lămurească nelipsitul (de o vreme încoace) ChatGPT:

   1. Ce sunt modulele minții?

Modularitatea minții e o idee influentă în științele cognitive, cu rădăcini în lucrările lui Jerry Fodor (The Modularity of Mind, 1983) și dezvoltări ulterioare în psihologie evoluționistă (Steven Pinker, Leda Cosmides, John Tooby etc.).

Pe scurt:

• Mintea nu ar fi un sistem unitar și omogen, ci ar fi compusă din module specializate.
• Aceste module sunt unități de procesare (rețele neuronale sau funcții cognitive) care se ocupă de o sarcină specifică: unele recunosc fețe, altele procesează limbajul, altele gestionează spațialitatea etc.

În Călătoria minții, autorii folosesc ideea de „minte modulară” la un nivel destul de detaliat. Vorbesc de module:

• „ce” – pentru recunoașterea obiectelor (cortexul temporal),
• „unde” – pentru localizarea spațială (cortexul parietal),
• „de ce” – pentru inferențele despre intențiile altora (teoria minții, rețele sociale),
• ...și alte module implicate în emoții, memorie, recompensă etc.

Este o abordare care privește creierul ca pe o federație de specialiști, nu un monolit.

   2. Ce înseamnă „rezonanță” în acest context?

Aici, „rezonanță” nu are exact sensul fizic clasic (cum ar fi rezonanța mecanică sau electromagnetică), dar împrumută ideea centrală: amplificarea mutuală între sisteme care vibrează pe aceeași „frecvență” .

În context neurologic:

• „Rezonanță” înseamnă că mai multe module sau rețele neuronale ajung într-o stare de activare sincronizată sau compatibilă.
• Când un stimul din mediu („input ascendent”) se potrivește cu o așteptare preexistentă („top-down”), apare o stare de „rezonanță” — adică activarea simultană și întărită a mai multor module.
• Această activare coerentă e crucială pentru conștiință: ea determină care „poveste” sau „obiect” captează atenția și devine conștient. De exemplu: dacă vezi o figură vagă în întuneric, iar mintea ta așteaptă ceva periculos, modulul vizual (ce vezi) și modulul emoțional (frica) pot „rezona”, amplificându-se reciproc și determinând atenția să se focalizeze acolo. Dacă alt modul (să zicem, memoria) nu rezonează cu ele, el e „învins”.

    „Attention is all you need”

Titlul acelui articol despre rețelele transformer sintetizează ideea că, într-un sistem complex, mecanismele de atenție dirijează și organizează procesarea, fără un centru de comandă. Exact asta susțin și Ogas & Gaddam: atenția este liantul care face ca modulele să colaboreze temporar și să creeze starea conștientă. Fără atenție, modulele rămân izolate în activitățile lor.

„Călătoria” devine în ultima parte o meta-călătorie, spre supermintea întregii umanități, dar și către hipermintea Sistemului Solar și către Ultramintea întregului Univers. „Călătoria” culminează (sau eșuează?) în fantezie: „Dar dacă universul e în întregime conștient? Să presupunem că mințile continuă să se extindă, formând hiperminți, ultraminți și așa mai departe, până când dinamica întregului univers ajunge sub un control intențional. La fel ca orice minte, mintea universului va dori să se perpetueze... de aceea poate că va iniția un nou Big Bang pentru a transmite cât mai mult posibil din dinamica sa mentală într-un nou univers care, până la urmă, va deveni conștient de sine și va realiza că trebuie să inițieze un nou Big Bang pentru a se perpetua...” (ultima notă)

Și până la urmă cum a apărut mintea din haos rămâne (foarte) neclar. Cum din materie se nasc gânduri, cum apar qualia (și ce sunt qualia) — rămâne pentru altă dată... sau pentru totdeauna.

    Hiperminți, ultraminți și Mintea Universului

Ce fac Ogas și Gaddam aici e o extrapolare a unei idei cunoscute în filosofia minții și în tehnologiile emergente:

• dacă mințile individuale pot forma rețele (precum umanitatea digital conectată),
• dacă rețelele devin tot mai coerente și mai complexe (hiperminți),
• și dacă universul permite astfel de organizări din ce în ce mai integrate, atunci... de ce nu ar apărea o conștiință cosmică?

Asta amintește vag de ideea lui Teilhard de Chardin cu Punctul Omega, dar și de viziunile transumaniste, în care mintea se „suprascrie” peste cosmos. Problema e că autorii:

• nu definesc riguros ce înțeleg prin „minte” sau „conștiință” la scară planetară ori universală,
• și ocolesc cu prudență (sau timiditate) misterul originar: cum a apărut prima dată conștiința din materie inertă?

    Și totuși: Cum apare mintea din materie?

Aici se intră pe terenul dur al problemei grele a conștiinței (the hard problem of consciousness, formulată de David Chalmers):

Cum apare experiența subiectivă (qualia) din procesele fizice ale creierului?

Această întrebare nu are, în prezent, un răspuns satisfăcător științific.

    Ce sunt qualia?

Qualia sunt:

• trăirile calitative brute ale conștiinței: roșul roșu, gustul cafelei, durerea de dinți, melancolia.
• Nu sunt doar semnale electrice sau informații, ci modul în care e să trăiești acea stare.

Un computer poate procesa lungimea de undă a luminii roșii, dar (din câte știm) nu „simte” roșul. Chalmers spunea ironic că putem construi roboți extrem de sofisticați, dar putem încă întreba: „De ce nu e doar o mașină care se comportă ca o ființă conștientă, dar care nu simte nimic?”

   Cum apare mintea din haos? — Întrebarea rămâne...

Cartea ocolește acest aspect (cum și majoritatea lucrărilor din neuroștiință o fac, de fapt) și înlocuiește misterul cu o narațiune de tip:

„Din haos, au apărut structuri autoorganizate, apoi module, apoi rețele, apoi atenție, apoi conștiință...”

Dar acest „apoi” e mai mult o retorică evolutivă decât o explicație. Nu știm de ce sau cum devine materia conștientă.

Avem doar ipoteze:

• Materialiști (Daniel Dennett): qualia sunt iluzii, nu există cu adevărat, doar ni se pare.
• Panpsihiști (Galen Strawson): toate particulele au forme primitive de conștiință.
• Dualiști (Chalmers): există o dimensiune non-materială a experienței.
• Funcționaliști (cognitivismul clasic): conștiința e un produs emergent al unui anume tip de procesare informațională.

Care este sensul vieții? Răspunde Thomas Nagel*

„Poate că ți-ai spus uneori că nimic nu contează de fapt, pentru că peste două sute de ani vom fi deja morți de mult. E un gând ciudat pentru că nu e deloc evident de ce faptul că vom fi morți peste două sute de ani trebuie să implice că nimic din ce facem acum nu are vreo importanță.

Ideea ar fi că suntem angrenați într-un fel de competiție frenetică, în efortul de a ne atinge scopurile și de a realiza ceva în viață, dar că toate astea n-au sens decât dacă realizările noastre vor dăinui în timp. Dar ele nu vor dăinui. Chiar dacă vei scrie o carte mare, pe care oamenii vor continua să o citească și peste câteva mii de ani, până la urmă sistemul solar tot se va răci sau, treptat, expansiunea universului se va opri, iar acesta va începe să se contracte, prăbușindu-se complet în final și orice urmă a eforturilor tale va dispărea definitiv. În orice caz, nu putem spera nici măcar la o fărâmă dintr-o astfel de nemurire. Dacă ceea ce facem are cât de cât un rost, atunci rostul trebuie găsit în ceea ce se întâmplă în timpul cât trăim.

De ce e oare, atunci, acest rost greu de găsit? Ești, bineînțeles, în stare să explici ce rost au majoritatea lucrurilor pe care le faci. Muncești pentru a câștiga bani, pentru a putea să te întreții pe tine și, probabil, familia ta. Mănânci pentru că ți-e foame, dormi pentru că ești obosit, faci o plimbare sau telefonezi unui prieten pentru că îți face plăcere, citești ziarul ca să afli ce se mai întâmplă în lume. Dacă n-ai face oricare din lucrurile astea, ai fi nefericit. Deci, care e problema?

Problema e că, deși există justificări și explicații pentru cele mai multe din lucrurile importante sau mărunte pe care le facem în timpul vieții, niciuna din acestea nu explică rostul vieții tale luate ca întreg — întregul căruia îi dau naștere toate aceste activități, toate aceste succese și eșecuri, eforturi și dezamăgiri. Dacă te gândești la viață ca întreg, ea nu pare să aibă nici un rost. Privind lucrurile din afară, n-ar avea nicio importanță dacă n-ai fi existat niciodată. Și după ce vei înceta să exiști, nu va conta că ai existat.

Firește, existența ta are importanță pentru anumiți oameni, părinții tăi și alte persoane care țin la tine — dar, considerate în ansamblu, nici viețile lor n-au vreun rost, așa că, în final, n-are nici o importanță că tu ai vreo importanță pentru ei. Tu contezi pentru ei și ei contează pentru tine și asta ar putea da vieții tale un anumit sentiment de justificare dar, de fapt, nu faceți decât să vă dați apă la moară reciproc, ca să zicem așa. Odată ce un om există, el va avea nevoi și preocupări care vor face ca anumite lucruri și anumiți oameni din viața lui să aibă un anume rost pentru el. Dar ansamblul nu are rost.

Are însă vreun rost că n-are nici un rost? «Ei, și ce?» ai putea spune. «E de-ajuns că are importanță dacă ajung la gară înainte să plece trenul sau dacă mi-am adus aminte să dau de mâncare pisicii. N-am nevoie de mai mult să pot merge înainte.» E un răspuns cât se poate de bun. Dar nu e satisfăcător decât dacă poți într-adevăr să eviți să vezi lucrurile dintr-o perspectivă mai largă și să te întrebi cam ce sens au ele în ansamblul lor. Căci, odată ce-ți pui o astfel de întrebare, se ridică posibilitatea ca viața ta să nu aibă nici un sens.

Gândul că vei fi mort peste două sute de ani este doar o modalitate de a-ți privi viața ca fiind inclusă într-un context mai larg, așa încât sensul lucrurilor mai mărunte din cadrul ei pare a nu fi de ajuns, pare că lasă în suspensie o întrebare mai importantă. Ce-ar fi însă dacă viața ta în ansamblu ar avea un sens în relație cu ceva mai cuprinzător? Ar însemna atunci că, până la urmă, are un sens?

Sunt diverse moduri în care viața ta ar putea dobândi un sens mai larg. Ai putea face parte dintr-o mișcare socială sau politică ce ar crea o lume mai bună, spre folosul generațiilor viitoare. Sau ai putea doar să-i ajuți pe copiii tăi și pe urmașii lor să ducă o viață mai bună. Sau viața ta ar putea căpăta sens într-un context religios, așa încât traiul tău pe pământ ar fi doar o pregătire pentru veșnicia pe care o vei afla în comuniune cu Dumnezeu.

În ce privește acele rosturi pe care le-ar putea avea viața și care depind de relațiile cu alți oameni, chiar oameni care se vor naște în viitorul îndepărtat, am indicat deja ce problemă apare. Dacă viața unui individ are un sens ca parte a unui lucru mai cuprinzător, se poate întreba, despre acest lucru mai cuprinzător, ce sens are el? Fie va exista un răspuns în funcție de ceva și mai cuprinzător, fie nu. Dacă da, vom repeta pur și simplu întrebarea. Dacă nu, căutarea noastră s-a încheiat, odată ce am ajuns la ceva care nu are nici un sens. Dar, dacă această lipsă de sens este acceptabilă în privința lucrului aceluia mai cuprinzător din care face parte și viața noastră, de ce n-ar fi ea acceptabilă de la bun început și în privința vieții noastre luate în ansamblul ei? De ce n-ar fi perfect acceptabil ca viața ta să n-aibă nici un sens? Și dacă n-ar fi, atunci de ce e acceptabil acest lucru în privința contextului mai larg? De ce nu suntem obligați să punem aceeași întrebare «Dar care e sensul acestor lucruri?» — în legătură cu istoria omenirii, cu succesiunea generațiilor și așa mai departe?

Apelul la un sens religios al vieții e oarecum diferit. Dacă ești de părere că sensul vieții tale e dat de împlinirea scopurilor lui Dumnezeu, care te iubește, și de întâlnirea cu El în viața veșnică, atunci pare deplasat să întrebi: «Dar sensul acestui lucru, care este?». Se presupune că e vorba de ceva care are sens în sine și care nu poate avea nici un scop în afara sa. Dar, tocmai din această cauză, acest tip de explicație ridică o serie de probleme.

Ideea de Dumnezeu pare a fi ideea a ceva care poate explica totul, fără a trebui să fie la rândul său explicat. Dar e foarte greu de înțeles cum ar putea exista așa ceva. Dacă la întrebarea, «De ce este lumea alcătuită astfel?» primim un răspuns religios, cum putem fi împiedicați să întrebăm din nou: «Și de ce este acest răspuns adevărat!» Ce fel de răspuns ar pune oare capăt tuturor de ce-urilor noastre, odată pentru totdeauna? Și dacă li s-ar putea pune capăt undeva, de ce nu li s-ar fi putut oare pune capăt și mai devreme?

Se pare că aceeași problemă apare și dacă Dumnezeu și scopurile Lui sunt oferite ca explicație ultimă a valorii și sensului vieților noastre. Ideea că viețile noastre participă la împlinirea scopurilor lui Dumnezeu e menită să le dea un sens suficient, așa încât să nu mai poată fi admis sau să nu mai fie nevoie de un sens ulterior. Nu-ți este permis să întrebi: «Care este sensul lui Dumnezeu?», tot așa cum nu-ți este permis să întrebi: «Care este explicația lui Dumnezeu?».

Dar problema mea aici, ca și în legătură cu rolul lui Dumnezeu ca explicație ultimă, este că nu sunt sigur că înțeleg ideea respectivă. Poate oare exista ceva care dă sens tuturor celorlalte lucruri, incluzându-le în el, dar care n-ar putea avea sau n-ar avea nevoie el însuși de un sens? Un lucru al cărui sens n-ar putea fi pus în discuție din exterior pentru că n-ar exista un exterior?

Dacă menirea lui Dumnezeu e aceea de a da vieților noastre un sens pe care nu-l putem înțelege, atunci el nu reprezintă cine știe ce consolare. Dumnezeu ca justificare ultimă, ca și Dumnezeu ca explicație ultimă, poate fi un răspuns incomprehensibil la o întrebare care nu ne dă pace. Pe de altă parte, poate că ăsta e tot sensul și că eu nu reușesc, pur și simplu, să înțeleg ideile religioase. Poate credința în Dumnezeu este credința că universul este inteligibil, dar nu pentru noi.

Lăsând această problemă la o parte, haideți să ne întoarcem la dimensiunile mai reduse ale unei vieți omenești. Chiar dacă viața luată în ansamblu nu ar avea sens, poate că acesta n-ar fi un motiv de îngrijorare. Poate că putem să recunoaștem acest lucru și să mergem mai departe ca și până acum. Șiretlicul este să-ți ții mereu ochii ațintiți asupra lucrurilor care se află în fața ta și să lași justificările să ia sfârșit în cadrul propriei tale vieți și în cadrul vieților celor de care ești legat. Dacă te vei întreba vreodată: «Dar ce rost are să trăiești?» — din perspectiva ta de student sau de barman sau ce-i mai fi tu — răspunsul va fi: «N-are nici un rost. N-ar avea nici o importanță dacă n-aș exista deloc sau dacă nu mi-ar păsa de nimic. Dar exist. Asta-i tot».

Unora, această atitudine li se pare cât se poate de satisfăcătoare. Altora, ea le pare deprimantă, deși inevitabilă. Problema este în mare parte aceea că unii dintre noi suntem stăpâniți de o pornire incurabilă de a ne lua în serios. Am vrea să avem importanță pentru noi «din exterior». Dacă viețile noastre, considerate în ansamblu, par fără rost, atunci o părticică din noi e nemulțumită — aceea care veșnic se uită peste umăr să vadă ce facem. Multe eforturi omenești, în special cele puse în slujba unor mari ambiții mai degrabă decât în slujba confortului și supraviețuirii, se hrănesc, cel puțin în parte, dintr-un sentiment al importanței, sentimentul că ceea ce faci nu este important doar pentru tine ci e important într-un sens mai larg: important, punct. Dacă am fi nevoiți să renunțăm la el, s-ar putea să ne trezim că ne piere tot elanul. Dacă viața nu este ceva real și serios, dacă la capătul ei nu ne așteaptă decât mormântul, poate că e ridicol să ne luăm în serios prea tare. Pe de altă parte, dacă nu putem trăi fără a ne lua în serios, poate că ar trebui să ne obișnuim cu gândul că suntem ridicoli. Poate că viața nu e numai lipsită de sens, ci și absurdă.”

Sunt câteva afirmații demne de reținut, din ce spune Nagel.

1. „N-ar avea nici o importanță dacă n-aș exista deloc sau dacă nu mi-ar păsa de nimic. Dar exist. Asta-i tot.”

2. Dumnezeu ca sens ultim al vieții este un răspuns satisfăcător — pentru o categorie de oameni, iar orice alt sens (tot „exterior”), dacă există, nu e satisfăcător.

3. Eternitatea, dacă o abordezi în cele mai mici detalii (ceea ce nu e la îndemâna oricui), este nu doar plictisitoare ci și înspăimântătoare. Dar asta nu pare a fi un argument valabil pentru oameni — sociologic vorbind — pentru a se resemna cu efemerul.

4. „Dacă lanțul justificărilor [referitor la sensul vieții] trebuie să se oprească undeva, de ce nu chiar la nivelul vieții umane, efemere?” Este un argument pur teoretic, care nu pare să fie de folos nimănui.

Afirmația din final a lui Nagel: „Dacă viața nu este ceva real și serios, dacă la capătul ei nu ne așteaptă decât mormântul, poate că e ridicol să ne luăm în serios prea tare. Pe de altă parte, dacă nu putem trăi fără a ne lua în serios, poate că ar trebui să ne obișnuim cu gândul că suntem ridicoli. Poate că viața nu e numai lipsită de sens, ci și absurdă.”

Mă întreb totuși dacă o asemenea concluzie, pesimistă, nu este incompatibilă cu valorile care fac lumea să funcționeze în prezent.

______________________________

* Thomas Nagel, Oare ce înseamnă toate astea? , Ed. ALL, 1994