Mediocritatea și stabilitatea socială

În Revolta maselor, Ortega y Gasset folosește cuvinte deloc măgulitoare cu referire la mediocritatea maselor: „Este neîndoielnic că împărțirea cea mai radicală care se poate face în sânul umanității este delimitarea a două clase de indivizi: cei care cer mult de la ei înșiși și își îngrămădesc unele peste altele dificultăți și îndatoriri, și cei care nu cer nimic deosebit de la ei înșiși, cei pentru care a trăi înseamnă a fi în orice clipă ceea ce sunt deja, fără vreun efort de autoperfecționare, plutind ca niște geamanduri în derivă. (...) O caracteristică a timpului nostru este predominanța masei și a vulgului, chiar și în grupurile unde selecția este tradițională. Astfel, în viața intelectuală, care, prin însăși esența sa, cere și presupune calitatea, se constată triumful progresiv al pseudo-intelectualilor necalificați, incalificabili și descalificați chiar de propria textură a spiritului lor. Același fenomen se întâmplă în grupurile supraviețuitoare ale «nobilimii» masculine și feminine.” Și continuă Ortega y Gasset: „Masa nimicește tot ceea ce nu este după chipul și asemănarea sa, tot ceea ce este deosebit, excelent, individual, calificat și de elită. Cine nu este ca toată lumea, cine nu gândește ca toată lumea riscă să fie eliminat (subl. mea).” Drept care, „scriitorul, luând condeiul în mână ca să scrie despre un subiect pe care 1-a studiat îndelung, trebuie să se gândească la cititorul mediu, care nu s-a ocupat niciodată de subiectul său și care, dacă îl citește, nu o face cu scopul de a învăța ceva de la el, ci dimpotrivă, pentru a constata dacă textul coincide cu locurile comune de care îi este plină mintea.” Cu explicația că „nu că omul de rând s-ar crede excepțional și nu mediocru, ci că el proclamă și impune dreptul mediocrității sau mediocritatea însăși ca pe un drept”.

„Astăzi, acel ideal [drepturile omului] s-a convertit într-o realitate, nu numai a legislațiilor, care sunt modele exterioare ale vieții publice, ci și a spiritului fiecărui individ, indiferent de ideile sale, fie ele și cele mai reacționare, chiar dacă distruge și spulberă instituțiile care sancționează aceste drepturi. (...) Cine nu pricepe această ciudată situație morală a maselor nu-și poate explica nimic din ceea ce începe să se întâmple astăzi în lume. Suveranitatea individului necalificat, a individului ca tip uman generic, a devenit, din simplă idee sau ideal juridic cum era, o stare psihologică constitutivă a omului mediu.”

Da, dar cum definim mediocritatea? În termeni de inteligență? Sau în termeni de emotivitate/afectivitate? Sau în termeni de reactivitate, de pildă? Sau de educație? Ortega y Gasset identifică responsabilitatea ca fiind însușirea distinctivă dintre cele două clase definite de el. Iar cuvântul „responsabilitate” își dezvăluie sensul cel mai bine pornind de la limba engleză: responsibility = response/reaction (reacție) + ability (abilitate, capacitate). Așadar capacitatea de reacție, opusă apatiei, indiferenței, indolenței este cea care diferențiază cele două „clase” văzute de Ortega y Gasset.

Foarte frumos. Dar capacitatea de a reacționa, de a fi activ, reactiv — răspunzător — este funcție de, ce? De inteligență, de inteligența afectivă, de educație, de creativitate, de energie, spirit de discernământ? Sau de noblețe, generozitate, empatie, iubire?

Până la urmă, ce este mediocritatea?
„Pe măsură ce înaintăm în viață — spune Ortega y Gasset, ne saturăm tot văzând că majoritatea bărbaților — și a femeilor — nu sunt în stare de alt efort decât de cel strict impus ca reacție la o necesitate externă [N.B. nu internă!]. Tocmai de aceea puținele persoane pe care le-am cunoscut ca fiind capabile de un efort spontan și gratuit rămân izolate în experiența noastră, aproape ca niște monumente. Sunt oamenii de elită, nobilii, singurii activi și nu numai reactivi, pentru care a trăi înseamnă o perpetuă tensiune, un antrenament necontenit.” Și completează: „Antrenament = áskēsis. Aceștia sunt asceții.” [„Oameni care exersează, se antrenează să nu cedeze celei mai facile părți din sine”]

Noblețea — factual și statistic
Dacă alegem noblețea drept criteriu de departajare între clase, trebuie să admitem că mediocrul este opusul lui nobil. Dar aici ne lovim de cel puțin o ambiguitate. Noblețea se definește, în mod comun, mai degrabă în termeni de generozitate decât de capacitate de a reacționa la anumite circumstanțe (de regulă potrivnice). Nu mai vorbim de „moștenirea” nobleței ca titlu, pe care Ortega o clarifică, se pare, mutând accentul de pe trecut pe prezent; în concordanță — zice el — cu definiția obișnuită în China, unde lucrurile ar sta cu totul diferit față de lumea occidentală; în sensul că, dacă cineva este considerat nobil în prezent, însușirea se transmite retroactiv, ascendenților! (S-o luăm ca pe o glumă? De altfel, nici nu contează.)

Dacă ne uităm însă în dicționar, o să constatăm că antonimul lui nobil nu este mediocru ci ignobil, josnic, vulgar, ticălos. Asta ce înseamnă? Că dacă masa nu este, ca trăsătură generală, nobilă, ea este josnică, vulgară, ticăloasă? Cu siguranță e mult prea mult spus. Totodată, mă intrigă mai degrabă faptul — real — că în același om pot sălășlui noblețea și josnicia, vulgaritatea meschinăria — concomitent, succesiv, ocazional. Și atunci, până la urmă, noblețea, respectiv josnicia, vulgaritatea sau meschinăria, se definesc, cum? Statistic?

În același om pot coexista impulsuri nobile și porniri josnice, meschine. Cineva poate fi nobil într-un gest (sacrificiu, generozitate), dar meschin sau josnic într-un alt context (invidie, bârfă, zgârcenie). Asta indică o ambivalență profund umană, și nu un caracter univoc. Dar dacă noblețea și meschinăria coabitează în oameni, ce separă „omul nobil” de ceilalți? Răspuns posibil: gradul de conștiență și de alegere a propriei tensiuni morale. Omul nobil nu e cel care n-a fost niciodată meschin — ci poate tocmai cel care, cunoscându-și meschinăriile, alege constant să nu trăiască din ele.

Statistica (în sens sociologic) poate surprinde frecvențe ale unor comportamente, dar nu poate surprinde cu fidelitate ambițiile contradictorii ale individului, tensiunea dintre grandoare și micime care locuiește în fiecare. Asta e treaba psihologiei existențiale sau a literaturii. Există o realitate empirică: majoritatea oamenilor nu sunt capabili — sau nu sunt dispuși — să mențină o tensiune morală sau intelectuală constantă. Asta nu înseamnă că sunt josnici, ticăloși sau meschini, ci mai curând convenționali, confortabili, repetitivi. Ortega y Gasset îi numește reactivi — iar această reactivitate, pe care o consideră mediocră, este statistic dominantă. De ce? Fiindcă este, într-un sens, funcțională: e modul în care societatea „se menține” la un nivel minim de coerență și echilibru.

Mediocritatea și principiul minimei acțiuni
Cele de mai sus îndeamnă la o paralelă între principiul minimei acțiuni[*] din lumea fizică și calea pe care o parcurge, istoric, societatea, „alegând” să fie preponderent mediocră. Ceea ce, într-un fel, „înnobilează” mediocritatea — altminteri văzută negativ — conferindu-i un rol, o rațiune de a fi, cum ar zice metafizicianul.

Mediocritatea, definită ca reacție la presiuni externe, fără exces, fără elan, fără abisuri — poate juca în societate rolul acțiunii minime: nu produce mari catastrofe, dar nici mari salturi. (Și, între noi fie vorba, se opune nu de puține ori, câteodată surd, alteori violent, inițiativelor benefice — uneori chiar ei înseși!) Ea menține coeziunea, reduce variațiile bruște, limitează extremismul — vorba vine! În acest sens, masa mediocră tinde să se deplaseze pe traiectoria de echilibru între haos și tiranie. Oamenii „medii” sunt, metaforic, acele configurații prin care societatea „optimizează” rezistența la instabilitate. Așa cum în fizică, starea de echilibru este cea cu energie potențială minimă, starea de societate stabilă poate corespunde unui potențial mediocru — fără excese, dar și fără decăderi abrupte.

În acest cadru, mediocritatea nu e o carență, ci o condiție de funcționare. Ea nu trebuie confundată cu ticăloșia sau meschinăria, nici cu reaua-voință, ci văzută ca o limită naturală, o energie de repaus a ansamblului social. Iar dacă noblețea e excepția tensională care face să apară salturile de nivel (cultural, moral, creativ), mediocritatea este câmpul de fundal.

„Carena” și „Cârma”
Despre cum funcționează — și interacționează — două „clase” ale comunității umane de pe Planetă, cea masculină și cea feminină, am întâlnit cu ani în urmă, într-o revistă (al cărei titlu a devenit între timp, dacă nu cumva a fost dintotdeauna, nomine odiosa), o idee întrucâtva asemănătoare: „Carena și Cârma”. „Carena” ar fi comunitatea feminină, deoarece are un comportament ce se caracterizează prin prudență, mai puțină inițiativă, mai mult conservatorism, mai multă stabilitate (deși „la donna è mobile”!) etc. Iar partea masculină ar fi „Cârma”, deoarece imprimă umanității direcția de deplasare și mai ales schimbările de direcție, se caracterizează prin mai mult simț al riscului, mai multă determinare etc., pe scurt mai multă tensiune (care ar avea ca efect, în treacăt fie zis, și o speranță de viață mai mică la bărbați!). Nu-mi dau seama dacă era ceva demn de luat cu adevărat în seamă în acel articol — ușor sexist, poate — dar ca amuzament, de ce nu? Paralela este evidentă: mediocritatea, care conferă stabilitate, ar fi „Carena”, iar „elita”, care imprimă direcția, ar fi „Cârma”. Cele două evocă o balanță între direcție și stabilitate, între inițiativă și conservare, între tensiune și echilibru. [Cu contribuția IA]

___________________

[*]înapoiPrincipiul minimei acțiuni
În fizică, principiul minimei acțiuni afirmă că un sistem evoluează între două stări astfel încât acțiunea totală (o mărime integratoare a energiei și timpului) este minimă. Natura nu „muncește” mai mult decât e necesar pentru a produce o tranziție între două configurații posibile.