Fuga spre moarte?

Gânduri nepotrivite pentru sfârșit de an... (Dar potrivite pentru situația politică! Poate.)

Erich Fromm îl citează pe Freud: „[Freud] a presupus că instinctul de moarte își are rădăcinile într-o însușire biologică inerentă tuturor organismelor vii și de aceea este o componentă necesară și de neschimbat a vieții.” (Frica de libertate, ed. Teora, 1998, p. 157)

Așadar, nu există doar fuga de moarte — negarea ei — ci și fuga spre moarte? Ceea ce sugerează Fromm mi se pare a fi mai degrabă nu o fugă conștientă spre moarte — sinucidere sau neglijarea propriei persoane — ci chiar un instinct, cum zice Freud (instinctul de moarte). Cu alte cuvinte eul nostru simte cumva că îi este „recunoscător” morții, în sensul în care dacă n-ar fi fost moartea care să mijlocească evoluția, n-am fi fost ființa conștientă care este azi.

Într-adevăr, Fromm, chiar dacă își formulează ideile într-un cadru diferit de cel biologic-evolutiv, sugerează că există o dimensiune instinctuală a relației noastre cu moartea. Nu neapărat o dorință conștientă de a muri, ci mai degrabă o predispoziție adânc înrădăcinată în structura noastră biologică și psihologică. În această lumină, instinctul de moarte al lui Freud ar putea fi reinterpretat nu ca o simplă atracție spre distrugere, ci ca o componentă fundamentală a vieții, un fel de „recunoștință inconștientă” față de moarte ca proces natural și necesar. (IA)

Totuși, vorbind în termeni de distructivitate, Fromn pune la îndoială instinctul de moarte în sensul lui Freud, cu argumentul că „nu numai că intensitatea distructivității variază mult la indivizii din cultura noastră, dar ea are o pondere inegală și în grupuri sociale diferite”. (p. 158)

Într-adevăr, Fromm redefinește distructivitatea ca fiind mai degrabă un produs al condițiilor sociale și al psihologiei individuale decât o expresie inevitabilă a unui instinct de moarte. Acest punct de vedere este mai optimist decât cel freudian, sugerând că, prin schimbarea condițiilor de viață și a valorilor culturale, intensitatea distructivității poate fi redusă semnificativ. Totodată, Fromm oferă o perspectivă mai dinamică, bazată pe interacțiunea dintre individ și societate, subliniind posibilitatea de transformare pozitivă a naturii umane. (IA) )

Distructivitatea — la Erich Fromm — a cărei intensitate el o găsește dependentă de individ și de pătura socială este, desigur, manifestă. „Recunoștința” față de moarte ar trebui să fie însă latentă, deci nemanifestă. Ar trebui să adaug, ca „beneficiu” al morții, pe lângă evoluția care ne-a adus în starea de conștiență actuală, recunoștința (tot latentă) pentru a ne fi izbăvit de supliciul insuportabil al unei vieți nesfârșite, ca și plinătatea trăirilor noastre, cum observa Heidegger în Ființă și timp. Adică faptele și trăirile noastre n-ar avea autenticitatea pe care o au în prezența morții. Din păcate, aici ne aflăm pe un teritoriu speculativ. Spre deosebire de Fromm, care — pretinde el — poate proba cu studii sociologice dependența intensității distructivității de pătura socială.

De ce Crin Antonescu?

De ce a fost Crin Antonescu desemnat candidat unic al coaliției partidelor așa-zis proeuropene la alegerile parlamentare (amânate) din primăvara (vara?) anului 2025?

Dar mai întâi, cine este Crin Antonescu?

Fragmentul de mai jos cred că este edificator. El a apărut în ziarul Evenimentul zilei, în iulie 2012, intitulat „România, trezește-te! Lovitura de stat din iulie 2012”, semnat de Andreea Udrea. Crin Antonescu este unul din protagoniștii grupului care a pus la cale ceea ce Evenimentul zilei (și nu numai) numește „lovitură de stat”.

„Planul a fost minuțios pus la punct. Etapele au decurs una din alta, într-o logică perfectă a unui război fulgerător împotriva statului. 1. Trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului. Monitorul Oficial, prin ordinea publicării legilor, în așa fel încât să împiedice pronunțarea Curții Constituționale, a devenit o unealtă esențială a loviturii de stat. 2. Revocarea Avocatului Poporului. Miza era controlul acestei instituții, singura care putea ataca Ordonanțele de Urgență la Curtea Constituțională. În locul lui Gheorghe Iancu a fost numit, interimar, Valer Dorneanu, fost fruntaș PSD. Deși legea nu prevede interimatul. 3. Schimbarea președinților Camerei și Senatului. Roberta Anastase și Vasile Blaga au fost înlocuiți cu Valeriu Zgonea, respectiv Crin Antonescu, prin încălcarea articolului 66 al Constituției, a două decizii din 2005 ale Curții Constituționale și a regulamentelor celor două Camere, care prevedeau că doar grupurile care i-au propus pe cei doi pot cere revocarea lor. 4. «Castrarea» Curții Constituționale. Guvernul Ponta a modificat prin Ordonanță de Urgență Legea de funcționare a CCR. Curții i s-a luat dreptul de a se pronunța asupra Hotărârilor Parlamentului, lăsându-i-se avizul consultativ. USL a urmărit să împiedice o eventuală opoziție a Curții la suspendarea Președintelui și să facă imposibilă intervenția CCR pentru repunerea în funcții a lui Blaga și Anastase. 5. Simplificarea procedurilor de suspendare și demitere a președintelui. Guvernul Ponta a modificat tot prin Ordonanță de Urgență Legea Referendumului. Astfel, referendumul nu se mai invalida în caz că nu se prezentau la vot 50%+1 alegători, iar demiterea se realiza cu majoritate simplă. 6. Ordinea controlată a publicării legilor în M.O. Ordonanța de Urgență, care împiedica Curtea Constituțională să se pronunțe asupra Hotărârilor Parlamentului, este publicată, în ciuda cronologiei evenimentelor, înaintea hotărârilor de demitere a celor doi președinți de Camere. Astfel, CCR a fost împiedicată să-i repună în funcții pe cei doi președinți de Camere. Crin Antonescu era pregătit să vină la Cotroceni.”

Poate că mulți au uitat, sau poate nu-i mai interesează. Oricum, după toate evenimentele prezentate în articol, și după tot ce a urmat (sau n-a mai urmat), toată lumea știe, mai puțin Coaliția, că Crin Antonescu, zis și Căcărău, n-are nicio șansă la viitoarele prezidențiale. Și atunci, încă o dată, de ce Crin Antonescu?

Am zis mai sus „mai puțin Coaliția”? Eroare. Coaliția știe și ea foarte bine — nu are cum să nu știe — că Căcărău n-are nicio șansă. La o conferință de presă dinainte de desemnarea primului-ministru, Ilie Bolojan, nou lider al PNL, întrebat dacă crede în șansele prezidențiabilului Coaliției, a răspuns, sibilinic, că desemnarea unui candidat comun a fost o condiție pusă de PSD pentru constituirea Coaliției. Ilie Bolojan e un om serios (o excepție în PNL), știe ce spune. Răspunsul — nerostit — este „Da, știu, Antonescu n-are șanse”. Și atunci, cine crede în șansele lui? PSD? Nu, nici vorbă! Dar l-a tocmai de-aia l-a susținut — mă rog, și-a dat acordul. Pentru că: 1) PSD știe foarte bine că de la Ion Iliescu încoace, niciun pesedist nu a câștigat turul doi al alegerilor prezidențiale; ceea ce e cu atât mai evident în conjunctura actuală; și 2) dintre numele de prezidențiabili din afara Coaliției, vehiculate anterior, sau deja angajate în cursă (Nicușor Dan, Daniel Funeriu — despre alții nici nu merită să amintesc), niciunul n-ar susține, în ruptul capului, o politică pe placul PSD... PSD, am spus? Mai degrabă, aș zice, nu PSD ci cine contează în momentul actual la vârful social-democraților, adică Marcel Ciolacu — și eventual gașca lui. (Deși, între noi fie vorba, între gașca lui Ciolacu și PSD în întregul său deosebirea nu-i prea mare, spre deloc.) Marcel Ciolacu, care a ieșit cu coada între picioare din turul întâi al alegerilor prezidențiale — și de dragul căruia a fost dispusă, de către CCR, renumărarea — eșuată — a voturilor, și care s-a alintat anunțând inițial retragerea partidului său în opoziție, știa foarte bine că n-are niciun rost să încerce din nou. Nici el, nici vreun alt pesedist. Și atunci, să riște să iasă președinte cineva care să susțină o politică apropiată de aliații săi peneliști? Mai bine nici noi, dar nici voi. Mai bine unul care să știm sigur că nu iese.

Sigur, ar mai fi și varianta cu Serviciile. Serviciile care — sunt „indicii rezonabile” s-o presupunem — fac, deja de mulți ani, dacă nu dintotdeauna, politica „mare” în România. Și care Servicii n-ar fi deloc exclus să fie infestate (grav) de indivizi care tânjesc după politica „naționalistă” a fostei securități. Să nu uităm că după Revoluție, securiștii s-au „reorientat”, scindându-se în „patrioți”, „dacopați” și kinetoterapeuți (+ variante; v. madam Georgescu — și Georgescu însuși). Și care s-ar simți cât se poate de confortabil sub președinția unuia din ei.

„Sclipiciul stradal” de Sărbători

Am făcut cândva greșeala să afirm că pomul de Crăciun ridicat în centrul urbei și luminițele atârnate de municipalitate de-a lungul bulevardelor (și târgurile de Crăciun și toate celelalte) nu sunt altceva decât o fațadă, un sclipici stradal ieftin menit să suplinească lipsa de trăire interioară a participanților la sărbătoare. Adică a urbei, în cvasitotalitatea ei.

Astăzi am ajuns să cred altfel. Rostul „sclipiciului stradal” există. Și anume este să sincronizeze trăirile interioare ale oamenilor, micile lor bucurii, care există totuși — sau se trezesc, măcar pentru un timp, de ce nu? — micii fiori care își au rădăcinile în copilărie, în vremurile mai îndepărtate sau mai apropiate când credința, îndoiala și dorința erau practic inseparabile. Micile bucurii înfloresc sau doar pâlpâie, mocnesc în viața cotidiană, oricât ar fi ea de cenușie; și cu atât mai mult de marile sărbători. Dar pâlpâie separat, răzleț, doar ici și colo, și rareori împreună, sub aceeași cupolă a comunicării. Or, se știe, spre deosebire de tristețe, de melancolie, care se consumă în singurătate, bucuria se cere împărtășită. Iar atunci, laolaltă cu concetățenii, care pentru o scurtă perioadă devin semeni, se amplifică și se împlinește. Sub o cupolă, aș zice, a comunicării (efemere). Nici nu-i nevoie să fii, seara, sub luminițe împreună cu ceilalți. E de-ajuns ca, întorcându-te spre casă la o oră târzie, când bulevardul e pustiu, să știi că pe sub arcadele de luminițe au trecut mai devreme mii de oameni — și că vor trece iarăși mâine-seară.

Mă întreb acum — că tot mă preocupă efemerul, tot mai des și mai obsesiv, acum la bătrânețe — dacă nu cumva ceea ce considerăm îndeobște dorința de a ne agăța de eternitate — cel puțin în ceea ce privește creația artistică sau tehnică — este de fapt dorința de bucurie împărtășită. Nimeni — sunt sigur — n-ar crea o operă de artă dacă ar fi sigur dintru-nceput că nimeni, vreodată, nu o va privi și, poate, admira. Și asta nu doar fiindcă ai nevoie de confirmarea valorii creației prin ochii altora, nu doar pentru a lăsa în urmă un semn al „trecerii” tale pe pământ, ci și fiindcă un act de creație este o bucurie. Pe care nu o trăim plenar decât dacă o împărtășim.

Și ca să nu ne limităm la domeniul strâmt al creației artistice sau tehnice, putem extinde considerațiile de mai sus la orice act de creație, începând cu cele mai umile. Doar trebuie să avem exercițiul (educația) bucuriei cotidiene și simțul utilității. Caz în care putem să aderăm fără rezerve la felul cum reputatul psihiatru american Irvin Yalom vede lucrurile: „Fiecare dintre noi creează — adesea fără intenția sau cunoștințele noastre conștiente — cercuri concentrice de influență care îi pot afecta pe ceilalți ani de zile, chiar și pentru generații. Adică, efectul pe care îl avem asupra altor oameni este transmis și mai departe și altora, la fel cum undele dintr-un bazin continuă să se propage, până când nu mai sunt vizibile, dar continuă [nevăzute] la un nivel nano. Ideea că putem transmite ceva din noi înșine, chiar și fără să știm, este un răspuns puternic pentru cei care se tem că finitudinea și efemeritatea fac viața fără sens.” Cercuri de influență, și — aș adăuga în încheiere — pâlpâiri de bucurie la mare distanță în timp, și uneori poate și pe orizontala spațiului.