„Sclipiciul stradal” de Sărbători

Am făcut cândva greșeala să afirm că pomul de Crăciun ridicat în centrul urbei și luminițele atârnate de municipalitate de-a lungul bulevardelor (și târgurile de Crăciun și toate celelalte) nu sunt altceva decât o fațadă, un sclipici stradal ieftin menit să suplinească lipsa de trăire interioară a participanților la sărbătoare. Adică a urbei, în cvasitotalitatea ei.

Astăzi am ajuns să cred altfel. Rostul „sclipiciului stradal” există. Și anume este să sincronizeze trăirile interioare ale oamenilor, micile lor bucurii, care există totuși — sau se trezesc, măcar pentru un timp, de ce nu? — micii fiori care își au rădăcinile în copilărie, în vremurile mai îndepărtate sau mai apropiate când credința, îndoiala și dorința erau practic inseparabile. Micile bucurii înfloresc sau doar pâlpâie, mocnesc în viața cotidiană, oricât ar fi ea de cenușie; și cu atât mai mult de marile sărbători. Dar pâlpâie separat, răzleț, doar ici și colo, și rareori împreună, sub aceeași cupolă a comunicării. Or, se știe, spre deosebire de tristețe, de melancolie, care se consumă în singurătate, bucuria se cere împărtășită. Iar atunci, laolaltă cu concetățenii, care pentru o scurtă perioadă devin semeni, se amplifică și se împlinește. Sub o cupolă, aș zice, a comunicării (efemere). Nici nu-i nevoie să fii, seara, sub luminițe împreună cu ceilalți. E de-ajuns ca, întorcându-te spre casă la o oră târzie, când bulevardul e pustiu, să știi că pe sub arcadele de luminițe au trecut mai devreme mii de oameni — și că vor trece iarăși mâine-seară.

Mă întreb acum — că tot mă preocupă efemerul, tot mai des și mai obsesiv, acum la bătrânețe — dacă nu cumva ceea ce considerăm îndeobște dorința de a ne agăța de eternitate — cel puțin în ceea ce privește creația artistică sau tehnică — este de fapt dorința de bucurie împărtășită. Nimeni — sunt sigur — n-ar crea o operă de artă dacă ar fi sigur dintru-nceput că nimeni, vreodată, nu o va privi și, poate, admira. Și asta nu doar fiindcă ai nevoie de confirmarea valorii creației prin ochii altora, nu doar pentru a lăsa în urmă un semn al „trecerii” tale pe pământ, ci și fiindcă un act de creație este o bucurie. Pe care nu o trăim plenar decât dacă o împărtășim.

Și ca să nu ne limităm la domeniul strâmt al creației artistice sau tehnice, putem extinde considerațiile de mai sus la orice act de creație, începând cu cele mai umile. Doar trebuie să avem exercițiul (educația) bucuriei cotidiene și simțul utilității. Caz în care putem să aderăm fără rezerve la felul cum reputatul psihiatru american Irvin Yalom vede lucrurile: „Fiecare dintre noi creează — adesea fără intenția sau cunoștințele noastre conștiente — cercuri concentrice de influență care îi pot afecta pe ceilalți ani de zile, chiar și pentru generații. Adică, efectul pe care îl avem asupra altor oameni este transmis și mai departe și altora, la fel cum undele dintr-un bazin continuă să se propage, până când nu mai sunt vizibile, dar continuă [nevăzute] la un nivel nano. Ideea că putem transmite ceva din noi înșine, chiar și fără să știm, este un răspuns puternic pentru cei care se tem că finitudinea și efemeritatea fac viața fără sens.” Cercuri de influență, și — aș adăuga în încheiere — pâlpâiri de bucurie la mare distanță în timp, și uneori poate și pe orizontala spațiului.