Apropo de familia tradițională

Tocmai ce-am văzut la televizor un chipeș tânăr lector (sau poate conferențiar) de la Facultatea de Litere a Universității București prezentându-se în fața unor elevi îmbrăcat ca o femeie. Fustiță mini, gentuță minionă cu lănțug petrecut pe după umăr, el însuși înalt și zvelt, cu picioare frumoase, albe și grațioase (presupun că rase), o frumusețe. L-a lăudat și „Dom’ profesor”, tot la tv, cu argumentul că, uite, scoțienii (bărbați) poartă kilt și că și la noi țăranii (bărbați), până prin secolul XIX nu se știe exact ce purtau, dar în niciun caz haine bărbătești, judecând după faptul că despre boieri spuneau că se îmbracă nemțește (adică, e de presupus, cu surtuc și nădragi). Una peste alta — în treacăt fie spus —, „Dom’ profesor” s-a arătat încă o dată în fruntea avangardei progresiștilor din România; de nu cumva din întreaga Europă.

Aud că junele conferențiar e însurat. Nu este însă clar dacă, în condițiile date, ea se consideră femeie sau bărbat. S-ar putea să se considere bărbat, și astfel cuplul ar putea să se încadreze perfect în definiția familiei tradiționale, alcătuită dintr-un bărbat și o femeie. Doar că... invers.

Profit de ocazie pentru a atrage atenția revizioniștilor constituționali, care vor să introducă în Constituție definiția familiei tradiționale, constituită nu din soț și soție, ci dintr-un bărbat și o femeie. Se vede acum clar că nu-i de-ajuns. Păi uite cuplul cu pricina: el este bărbat dar se pretinde femeie; ea nu știm ce se pretinde, dar sunt șanse bune să se pretindă bărbat. Așa în articolul din Constituție ar trebui să se precizeze foarte clar că familia musai să fie constituită dintr-un bărbat care să-și asume (eventual prin declarație pe propria răspundere) sexul lui, și o femeie care să-și asume sexul ei. Că doar n-o să ne întoarcem la controlul sexului, ca în cazul Papilor (după incidentul cu Papesa Ioana), prin care un cardinal, examinând cu atenție prin „sedia stercoraria”, să ateste că... „Duos habet”.

Actualizare 27.07.2024. Am auzit o părere cum că persoana în cauză ar fi purtat îmbrăcăminte decentă și de bun-gust; cu alte cuvinte, nimic de obiectat. Aici mi l-aș imagina pe respectivul lector universitar mergând în patru labe, purtând o hăinuță tricotată (dacă, bineînțeles, ar fi frig afară), cu o zgardă elegantă, bătută în diamante, ținut în lesă de nevastă-sa, lătrând când și când (prietenos)... Ar fi îmbrăcat decent? De ce nu? Cu bun-gust? Păi da, hăinuța tricotată ar putea fi cât se poate de decentă, zgarda și lesa de asemenea. Problema e că persoana în cauză nu-i câine. Înainte de decență și bun-gust, să ne întrebăm de adecvare. Îmbrăcămintea nu e doar pentru a ne acoperi nuditatea ci și pentru a transmite un mesaj. Ce mesaj? Aici e aici.

Zbor în jos

Eram pe un loc înalt, într-o margine, dincolo de care o ceață luminoasă se învolbura, la picioarele mele, în bule translucide cu nuanțe de smarald, turcoaz și alb, nelăsând să se vadă fundul văii — dacă exista. Trebuia neapărat să sar, cu orice risc, și cu puține speranțe. Dar aveam acea șansă unică — acum, ori niciodată. Vibram tot, între un curaj nebun, spaimă și acea vagă speranță, eu, care o viață întreagă evitasem riscul.

Am ezitat doar atât cât să mă gândesc fugitiv că merită să risc. M-am avântat nebunește de pe acel loc înalt, cu brațele întinse, ca o pasăre, cu corpul arcuit și pieptul înainte... După câteva clipe de cădere lină, în nevăzut, am simțit pământul ferm sub picioare și am făcut câțiva pași, oprindu-mă... Apoi totul s-a repetat, cu același deznodământ. Era — a fost — prima și ultima mea șansă să-mi asum riscul, asta am simțit.

*

Când eram copil, într-o noapte din primii ani de viață, m-am înălțat deodată pe tricicletă, pedalând de zor, trecând lin peste casă, lăsând în urmă jgheaburi, țiglă, creasta acoperișului. Mi se pare firesc ca atunci, în copilărie, să mă fi înălțat în zbor, iar acum, la bătrânețe, să fi coborât.