Deșeu în politică, produs „premium” pentru scriitorii români: Varujan Vosganian, președinte al „Uniunii”

Cu o „largă majoritate”, Varujan Vosganian a fost ales președinte al Uniunii Scriitorilor Români în locul defunctului Nicolae Manolescu. Că există o legătură între politică (de mahala) și literatură e lucru cunoscut de pe vremuri.

John Stuart Mill, Despre libertate. Spicuiri

Eseu publicat în 1859; tradus la Humanitas (ediția digitală) în 2014, de Adrian-Paul Iliescu

„Convingerea că adevărul, ca simplu adevăr, are o putere în sine, pe care eroarea nu o are, de a învinge temnița și rugul, este doar o mostră de sentimentalism găunos. (...) Avantajul de care se bucură în realitate adevărul constă în aceea că, atunci când o opinie este adevărată, ea poate fi înăbușită o dată, de două sau de mai multe ori, însă de-a lungul veacurilor se vor găsi în genere oameni care s-o redescopere, până când, la una dintre aceste reapariții ale opiniei adevărate, aceasta va nimeri o epocă în care, datorită împrejurărilor favorabile, va scăpa de persecuții, răspândindu-se atât de mult, încât să poată rezista tuturor încercărilor ulterioare de a o suprima.”

[E foarte frumos. Întrebarea e cum rămâne cu cei care, înainte de venirea epocii, „peste veacuri”, rămân cu adevărul înăbușit în gură.]

„[E]ste un fapt atestat istoric acela că mulți dintre necredincioșii care au trăit în toate epocile au fost oameni de o deosebită integritate și onoare. (...) [D]acă cel care nu crede în viața de Apoi este neapărat mincinos, urmează că cei care cred în ea sunt feriți de minciună, dacă într-adevăr sunt, doar în virtutea fricii de iad.”

„La noi [în Anglia], opiniile eretice nu câștigă în mod vizibil teren, și nici măcar nu pierd, în răstimpul unui deceniu sau al unei generații; ele nu sunt niciodată trâmbițate în lung și-n lat, ci continuă să mocnească în cercurile înguste în care au izvorât [la „noi” nici măcar nu mocnesc], ale persoanelor care studiază și reflectează, fără a limpezi problemele generale ale omenirii aruncând asupra lor lumina adevărului, și nici măcar aruncând o lumină înșelătoare. Și astfel se menține o stare de lucruri foarte mulțumitoare pentru mintea unora, pentru că, în absenta oricărei acțiuni neplăcute de amendare sau întemnițare a cuiva, opiniile dominante rămân în aparență neatinse, și, în același timp, exercițiul reflecției în rândurile acelor disidenți ce suferă de boala de a gândi cu capul lor nu este interzis. (...) Dar prețul plătit pentru acest gen de pacificare intelectuală este sacrificarea întregului curaj moral al spiritului uman.” [Perfect adevărat. Subscriu. Se potrivește în România mănușă.]

„Originalitatea este tocmai lucrul al cărui folos mințile neoriginale nu-l pot sesiza. Ei nu-și dau seama la ce le-ar putea el servi; și nici n-au cum să-și dea seama, căci atunci n-ar mai putea fi vorba de originalitate. Primul serviciu pe care trebuie ca originalitatea să li-l facă este să le deschidă ochii; odată făcut acest lucru până la capăt, ar avea o șansă de a deveni ei înșiși originali. Până atunci, invitându-i să ia aminte că niciun lucru nu s-a făcut vreodată fără ca să-l fi făcut cineva primul și că tot ce este bun este rod al originalității, să le cerem doar să fie îndeajuns de modești pentru a admite că au mai rămas lucruri de făcut care necesită originalitate și să-i încredințăm că au cu atât mai mult nevoie de originalitate, cu cât sunt mai puțin conștienți de lipsa ei.”

„Tocmai pentru că tirania opiniei publice este de așa natură încât ea face din excentricitate un motiv de reproșuri, este de dorit ca, pentru a înfrânge această tiranie, oamenii să fie excentrici. Excentricitatea a abundat totdeauna atunci și acolo unde abundă forța de caracter; iar amploarea excentricității dintr-o societate a fost în genere proporțională cu cea a genialității, vigorii spirituale și curajului moral existent în ea. Că atât de putini oameni cutează astăzi să fie excentrici este principalul pericol al vremii noastre.”

[Se pare că vremurile s-au schimbat: dacă pe vremea lui Mill puțini oameni „cutezau” — precum o afirmă autorul — să fie excentrici, și asta le venea din forța de caracter, azi sunt o droaie, și n-au nicio treabă cu caracterul, iar să fie confundați cu geniile, niciun pericol.]

David Lodge, Bărbatul făcut din bucăți*: 90% sex, și 10% restul

De ce dintre atâția scriitori celebri din Anglia sau de aiurea David Lodge l-a ales tocmai pe H.G. Wells pentru a-l reconstrui „din bucăți” nu-i greu să-ți dai seama (după ce ai citit romanul). Și l-a reconstruit, vorba titlului unui roman tot de-al său, anterior: Meserie! Dacă însă a reușit să echilibreze părțile (The Man of Parts, titlul original), rămâne o întrebare cu răspuns incert. Și anume dacă sexul i-a fost dominanta vieții, așa cum rezultă din roman, sau poate nu sexul, ci implicarea în politică, sau în activismul civic, sau în însăși scrierea nenumăratelor sale romane. Sau, generic, în plasarea sa în contemporaneitatea zbuciumată a începutului de secol douăzeci.

„Prădător sexual asupra tinerelor inocente”, îl numește la un moment dat cineva. Iar numărul „victimelor” sale din rândurile sexului frumos ar fi fost — reportedly — de circa o sută. Dintre care majoritatea, marea majoritate, passades, i.e. iubiri trecătoare, în timp ce câteva au fost „iubirile vieții”. De acestea se ocupă David Lodge cu precădere. Jane, a doua sa soție, pe numele ei adevărat Amy Catherine Robbins, dispusă să accepte nu unul ci mai multe „triunghiuri conjugale”, după conjunctură, cu (aproape) oricare din amantele sale mărturisite, ba chiar să-i dea uneori și sfaturi; apoi: Rosamund Bland, Amber Reeves, E.M. Nesbit, Rebecca West, Odette Keun, baroana rusoaică Moura Budberg, presupus agent dublu al Rusiei Sovietice și al Marii Britanii — tuturor David Lodge le dedică pagini încântătoare, dovedind din plin că el însuși e la curent cu toate deliciile și amărăciunile iubirii, nu doar protagonistul.

Rămâne neclar cum numeroasele aventuri amoroase ale lui H.G. i-au alimentat operele. O fi fost vreo legătură secretă, cine știe — Lodge nu insistă pe acest aspect (și mărturisesc că nici nu văd cum ar fi putut-o face). Dar judecând după singurele două romane pe care le-am citit, Omul invizibil și Mașina timpului, primul în tinerețe (recitit) și celălalt chiar acum, ca „documentare”, legătura mai sus amintită rămâne discutabilă. Și e atât de dens sexul în întreaga poveste încât te întrebi dacă în viața romancierului mai rămânea loc și pentru altceva. Se pare totuși că da, de vreme ce, printre altele, Wells a călătorit de trei ori în Rusia, o dată înainte de revoluție și de două ori după, prin mijlocirea lui Maxim Gorki (care i-a fost amic).

Cât despre fragmentaritate (a cui o fi — a Bărbatului sau, implicit, a romanului), dacă ar fi s-o luăm de bună, Lodge îi atribuie protagonistului Wells afirmația următoare (de nu cumva chiar îl citează exact), care oferă explicația ultimă: „Suntem un mănunchi de părți incompatibile și inventăm povești despre noi înșine ca să mascăm realitatea. Unitatea mentală a individului este o ficțiune. În mașinăria umană există pur și simplu o multitudine de sisteme de comportament interconectate superficial, ce preiau controlul organismului și participă în comun la iluzia existenței unui eu unic. Am explicat asta într-o teză de doctorat, Despre substanța iluziei în continuitatea vieții individuale la metazoarele superioare, cu referință la specia Homo Sapiens, pe care am susținut-o cu succes la Universitatea din Londra în 1943.”

Iar dacă e să admitem fragmentaritatea romanului, nu putem să nu observăm un dialog, recursiv, dintre protagonist și un interlocutor neprecizat, care face — și el — deliciul romanului lui D.L. Un interlocutor care poate fi oricine: vocea conștiinței, vocea uneia din trecutele „victime” sexuale (vorba vine!), sau poate însăși Moartea (traducătoarea — Ona Frantz — se referă la un moment dat la respectivul interlocutor folosind pronumele „Ea”). Dialogul acoperă tot ce-i mai important din viața lui H.G.: „marile iubiri”, relații — și adversități — cu colegii de breaslă, inclusiv chestiuni de responsabilitate și regrete în urma viciilor de comportament și a scandalurilor — și au fost destule —, soluții literare/stilistice, convingeri, idei filozofice precum Dumnezeu și atotputernicia sa etc. Printre altele, rețin, dintr-o secvență finală, următoarea mărturisire de credință prilejuită de apariția romanului Mr. Britling Sees It Through (Dl Britling o scoate la capăt), în care Wells, ateul până atunci blamat de mulți, încearcă să se dea bine cu publicul, predominant credincios, în plin Război Mondial (Primul) afișând credința creștină:

„— Chiar ai crezut în balivernele alea religioase de la sfârșit? Sau a fost un truc dibaci prin care să reintri în grațiile publicului britanic?
— Am crezut cât am scris cartea — nici n-ar fi mers altfel. Nu poți să falsifici așa ceva. Scrisul la Domnul Britling a fost un fel de experiență religioasă pentru mine — ceea ce descrie William James drept «convertire» în tipuri de experiențe religioase. Când Britling se condamnă pentru faptul de-a fi un «scriitor slab, neghiob, prost informat și pripit în judecăți», e în aceeași măsură o mea culpa, nu doar a lui. M-am rușinat cu o parte din materialul bombastic și fudul pe care l-am scris despre război mai pe la început și am vrut să mărturisesc asta. Iar pe măsură ce scriam scena în care Britling încearcă s-o aline pe Letty, am simțit cum crește în mine tot acest limbaj religios — izvorât din copilărie, presupun, din evlavia mamei, împotriva căreia am reacționat în tinerețe, dar care acum îmi părea exact modul de exprimare potrivit.”

De unde se vede că scrisul, pentru a fi cu adevărat convingător, necesită dăruire totală, inclusiv convertire dacă e nevoie, fie ea și pe termen limitat.

Singurele care, atașate acestor dialoguri, subminează, într-o oarecare măsură, impresia de tot sudat cu măiestrie, sunt rezumatele unora dintre romanele lui H.G. Dar până la urmă prind și ele bine.

„Cât de înrobiți suntem propriilor noastre organe genitale, ce cantitate de timp și energie și suflet risipim pentru a plănui unirea lor cu ale altora și apoi pentru a o tăinui”, trage concluzia Rebecca West, una dintre marile iubiri (trecute) ale lui Wells, după ce, în calitate de ziaristă la procesul de la Nürnberg, avusese o aventură cu un procuror american, în spiritul iubirii libere teoretizate de H.G., dar practicate de el mai mult în avantajul său. Faptul că diminuarea și apoi dispariția interesul pentru romancier a apărut încă din timpul vieții sale și s-a desăvârșit apoi după moartea sa ne poate duce la ideea că „părțile” Bărbatului au fost inspirat alese, dat fiind faptul că totuși forța și durata operei unui scriitor se datorează măiestriei scriitoricești și nu unor detalii ale vieții sale private. Oricum, plăcerea lecturii din David Lodge rămâne, probabil pe termen mai lung decât durata faimei lui Herbert George Wells.

*David Lodge, Bărbatul făcut din bucăți, de David Lodge, ed. Polirom, 2011, traducerea (excelentă) a Onei Frantz

Pe înserat