Sub bagheta lui Freud

(28 iulie 2018)

Mă aflam într-un restaurant mare, ticsit de lume. I-am cerut chelnerului să mă servească şi el nu mi-a servit ce i-am cerut. Îmi amintesc doar de un desert, o prăjitură înaltă, cu trei turnuleţe, de ciocolată cu frişcă, cu care a venit într-un târziu la masa mea, dar nu sunt sigur că mi-a lăsat-o, sau dacă era momentul să mi-o lase, sărind peste felurile principale. L-am găsit pe patronul restaurantului şi m-am plâns lui. Patronul, un bărbat între două vârste, îmi părea o figură cunoscută, parcă de la televizor. Îmi evita privirea, se uita, cumva, pe lângă mine, dar părea binevoitor şi dispus să-mi dea dreptate. Numai că eu nu puteam să-i spun nimic precis cu privire la prestaţia chelnerului care mă nemulţumise, fiindcă nu îmi aminteam exact ce îi cerusem. Tot ce am putut să-i spun — şi i-am repetat-o de vreo două ori — a fost că m-a lăsat cu ochii în soare.

Apoi am plecat de la restaurant. Ca să ajung la ieşire, a trebuit să escaladez un fel de rampă de înălţimea unui dâmb, pe care n-am avut mari dificultăţi s-o urc, ea fiind acoperită cu o suprafaţă de o consistenţă incertă, ceva prea des şi prea mărunt pentru a fi vegetaţie, şi prea moale, adânc (şi unduitor) pentru a fi nisip, dar care nu mă împiedica totuşi prea tare să păşesc. După rampă, trecând printr-o arcadă, am ajuns pe creata unui zid scund, în construcţie, de pe care nu fuseseră încă înlăturate cofrajele. Am făcut echilibristică pe creasta acelui zid neterminat şi... cred că am reuşit să ies.

Herr Freud îmi explică: E vorba de o promisiune care mi-a fost făcută, şi neonorată. Şi de ce n-am reuşit să-i explic patronului în ce fel nu mi-a onorat chelnerul comanda? Fiindcă promisiunea respectivă fusese vagă.