De ce neconformă? Pentru că de la moartea ei prematură toți comentatorii s-au întrecut în elogii. Mai puțin unul. Mii de lucrări i-au fost consacrate în ultimele decenii. Cum aș putea deci să consider conformă o lectură care mi-a stârnit mai degrabă nedumeriri decât gânduri elogioase?
Lucrarea începe dens și organizat, precum un manual de filozofie pentru liceu: Ordinea, Libertatea, Supunerea, Responsabilitatea etc. (Simone Weil, „Înrădăcinarea”, ed. Polirom, 2018, trad. O. Nimigean) Organizat, dar nu foarte original. Partea originală, să zicem, amintește mai degrabă de un potpuriu: furată de gânduri, autoarea vede o asemănare între politică și arte, de la care trece la „teoria poeziei”, apoi, dintr-una într-alta, la deontologia istoricului. „Politica este foarte strâns înrudită cu arta; cu arte precum poezia, muzica, arhitectura.” (p. 204) Ș.a.m.d.
Un experiment mintal imaginat de autoare ne prilejuiește unele considerații amuzante cu privire la șansă: „Dacă trăsnetul cade la un centimetru de cineva, fără a-l atinge, acesta crede adesea că a fost ocrotit de Providență. În schimb, celor aflați la un kilometru de el nu le trece prin cap că-și datorează viața unei intervenții a lui Dumnezeu.” (p. 265) Chiar așa, de ce nu? Am putea, prin extrapolare, să ne considerăm norocoși pentru toate evenimentele nefericite de pe pământ, eventual la antipozi, care ne lasă teferi. Astfel, am duce-o într-o perpetuă stare de fericire și de recunoștință.
În general autoarei nimic nu-i scapă nereglementat, cu o înclinație specială pentru managementul uzinelor. „Marile uzine ar fi desființate. (...) Acești muncitori, și nu niște specialiști, s-ar duce să muncească pe rând, o anumită perioadă, în atelierul central de montaj, iar perioadele respective ar trebui să fie adevărate sărbători. Programul de muncă ar dura doar o jumătate de zi, restul zilei trebuind să fie consacrat relațiilor camaraderești, dezvoltării unui patriotism de întreprindere, conferințelor pe teme tehnice, pentru ca fiecare muncitor să înțeleagă funcția exactă a pieselor pe care le produce (...), precum și conferințelor pe teme geografice, ca să afle unde ajung produsele” (p. 73) Iar „mașinile nu ar aparține întreprinderii.” Învățământul politic avant la lettre, în toată splendoarea sa!
Și astfel, cuprinsă de febra organizării, Simone Weil prezintă o viziune de coșmar pentru societatea postbelică (pe care nu a mai apucat-o). De exemplu, pentru restabilirea adevărului autoarea imaginează un soi de tribunale ale adevărului (subordonate desigur unui minister al adevărului, cum altfel?). „Câteva măsuri simple de salubritate publică ar proteja populația contra atingerilor aduse adevărului. Prima măsură ar fi crearea unor tribunale speciale, cu un înalt prestigiu, compuse din magistrați atent aleși și formați. Ei ar avea misiunea de a pedepsi cu oprobriul public orice eroare evitabilă și ar putea dispune pedeapsa cu închisoarea și cu munca silnică în caz de recidivă frecventă, agravată de o rea-credință dovedită.” Ba mai și dă exemplul unui scriitor francez (p. 41) care a comis, se pare, infracțiunea de a se documenta superficial într-o anumită chestiune de istorie a filozofiei și care ar urma să fie condamnat pentru că a lansat, „fie și involuntar”, o afirmație falsă. Cât despre publicații, respectivele tribunale ar urma să vegheze nu numai la demascarea minciunilor ci și a „omisiunilor voluntare și tendențioase”. Mai mult decât atât, însăși periodicitatea publicațiilor ar urma să fie strict reglementată. Acestea vor putea fi doar săptămânale, bilunare și lunare. „Nu este deloc nevoie de o frecvență mai mare, dacă se urmărește provocarea gândirii, nu îndobitocirea cititorilor”. (p. 42)
„Cultura ar ieși astfel [prin transmitere către popor] din atmosfera irespirabilă în care este închisă. (...) Ar înceta să mai fie ceva doar pentru specialiști. (...) Cultura este un instrument mânuit de profesori pentru a fabrica profesori care, la rândul lor, vor fabrica profesori.” (p. 68)
Weil îndeamnă la acțiuni bizare de sabotaj (în cadrul Rezistenței franceze), precum o „conspirație pentru distrugerea documentelor oficiale ce se referă la controlul indivizilor de către stat (...) S‑ar obține astfel avantaje imense, atât imediate, cât și de durată”. (p. 202)
„Teoria lui Einstein — consideră autoarea — este cel puțin la fel de slab fundamentată și de contrară bunului-simț ca și tradiția creștină referitoare la zămislirea și nașterea lui Hristos.”
Cât despre creștinism, acesta „este în fapt, cu excepția câtorva focare de lumină, o conveniență legată de interesele celor ce exploatează poporul.” (p. 234)
La un moment dat, spre sfârșitul cărții, Weil devine de‑a dreptul confuză: „Este ales Pasteur [spre a servi drept paravan pentru idolatrizarea științei] deoarece el a ajutat mult la ușurarea suferințelor fizice ale oamenilor. Dar dacă intenția de a reuși acest lucru nu a fost mobilul dominant al intențiilor sale, faptul că a ajuns la rezultatele respective trebuie privit ca o simplă coincidență. Dacă, dimpotrivă, acesta a fost mobilul dominant, admirația pe care i-o datorăm nu are legătură cu măreția științei, fiind vorba de o virtute practică: în acest caz, Pasteur ar trebui să fie pus în aceeași categorie cu o infirmieră devotată până la eroism și nu s-ar deosebi de ea decât prin amploarea rezultatelor sale.” Să nu ne mire că găsim în astfel de considerații o anume logică: fiecare are dreptul la o logică a sa proprie, nu?
Dacă cineva își propune să se documenteze într‑un anumit domeniu, să citească „Înrădăcinarea” nu‑i o idee prea fericită. În schimb, cine își propune o lectură pur și simplu, are ceva șanse să se aleagă cu câte ceva. Sinceritatea autoarei poate atinge cote neuzuale, de exemplu atunci când vorbește de „ranchiunele refulate inavuabile” față de bolnavii din familie, care necesită îngrijiri „ce depășesc afecțiunea de care se bucură”. (p. 124)
„E nebună”, a spus Charles de Gaulle despre Simone Weil. Este „singurul mare spirit al vremurilor noastre”, a spus Albert Camus. S‑ar părea că adevărul este totdeauna undeva pe la mijloc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu