Securiştii şi naziştii

(29 mai 2018)

Mulţi spun că foştii securişti domină România. Chiar şi acum, după aproape treizeci de ani de la căderea comunismului. Foarte posibil să fie aşa. Situaţia n-ar fi o noutate absolută. Nu puţini slujitori ai dictaturilor, după căderea acestora, se transformă fără nicio dificultate fie în teoreticieni ai democraţiei, fie, mai ales, în prosperi oameni de afaceri. Că doar aşa se şi explică înrolarea unor indivizi fără urmă de sentiment al responsabilităţii civice în susţinerea unui regim dictatorial: setea de avuţie şi de putere, şi abilitatea de a scoate un avantaj din orice. Pe bună dreptate afirma Ion Iliescu, cu binecunoscutul său cinism, pe la începutul anilor ’90, despre securişti, că „se simt ca peştele în apă în mediul de afaceri”.
Îmi amintesc de un film (vest-)german din anii ’60 — din păcate nu i-am reţinut titlul —, un fel de muzical, în care un cor nevăzut, asemenea corurilor antice, punctează din când în când momentele principale ale acţiunii. Unul din personaje era un fost nazist, convertit după război în businessman de succes. Agresiv, mereu în conflict cu noile autorităţi, reuşea de fiecare dată să scape. Până când într-o zi, ieşind dintr-o încăpere după un astfel de conflict, se îndreaptă furios spre lift ignorând strigătele de avertizare ale unor muncitori care tocmai lucrau la revizia acestuia, şi, deschizând intempestiv uşa, cade în gol. Iar corul trage concluzia: Din păcate nu avem câte un gol al liftului pentru fiecare fost nazist!
După cum se vede, chestiunea cu foştii se poartă — s-a purtat — şi la case mai mari.