Premiul pentru literatură. Un secol cu Nobel, de Kjell Espmark, este o carte apărută la Editura Institutului Cultural Român, în 2003 (trad. Carmen Nicolaescu) care își propune — și aș zice că bună măsură reușește — să înlăture „semnele de întrebare [care] s-au acumulat într-un mod lipsit de orice corespondent în domeniul premiilor științifice. De ce Sully Prudhomme, Rudolf Euken, Grazia Deledda și Pearl Buck? De ce nu Tolstoi, Ibsen, Proust, Kafka și Joyce?”
Fraza menită să ofere cheia selecțiilor făcute de Comitetul Nobel este dispoziția testamentară a fondatorului însuși: „premiul va fi acordat aceluia care a produs cea mai de seamă operă în direcțiunea ideală”. Cheie și nu tocmai. Pentru că locuțiunea „direcțiunea ideală” s-a dovedit a fi susceptibilă de interpretări în cei o sută de ani la instituirea premiului și până la momentul scrierii cărții; și cel mai probabil va suscita în continuare.
Un indiciu despre filozofia premiului ne-o oferă Lars Gyllensten, membru al Academiei Suedeze: „Premiul, fie pentru literatură, fie pentru un alt domeniu, nu va fi un premiu pentru cel mai bun din lume — fiindcă o asemenea persoană nu există.” Și explică: „Este vorba să găsim oameni pricepuți și care merită premiul — și să facem acest lucru într-o perspectivă istorică, fiind conștienți de faptul că posteritatea ar putea să considere că ar fi trebuit să procedăm altfel. Câțiva dintre toți cei ce merită Premiul Nobel îl vor primi — să sperăm că în cele mai multe cazuri va fi vorba de persoane care sunt demne de el și pentru care (...) premiul poate fi ceva oportun —, alții, care ar fi și ei demni de premiu, nu îl vor primi.” (pp. 149–50) Ceea ce știam, sau, oricum, puteam bănui. Iar motivele de a nu acorda premiul sunt la fel de diverse ca și acelea de a-l acorda. Iată, de pildă, pentru Franz Werfel „probabil că premiul nu ar însemna nimic (...) — suma corespunzând cu aproximație onorariului pentru un film.” (p. 157) Impresionant, nu? Sau: „[Premiul] nu se cuvine să aterizeze din nou în Franța atât de curând.” (p. 183) Sau: „După doi deschizători de drum precum Gide și Eliot, Duhamel ar veni ca un laureat desigur onorabil dar cam lipsit de strălucire.” (p. 125)
Una din prevederile testamentare ale lui Nobel se referă la acordarea premiului scriitorilor care se află la o vârstă care să-i permită să producă în continuare în condiții mai bune. Ceea ce a favorizat interpretarea că, dacă ideea este de a stimula „producția”, atunci ar fi de dorit să se acorde premiul unor scriitori încă neafirmați pe plan mondial. Poate că așa se explică numărul destul de mare de nume uitate de laureați Nobel: au fost din categoria celor care au fost aleși dintre obscuri, pe criteriul „promisiunii”; și, ce să-i faci, n-au confirmat.
O observație interesantă: „Traducerile într-o ediție cu totul exclusivă — 18 exemplare — au jucat de multe ori un rol important în activitatea de astăzi privind premiul.” Asta, apropo de deficitul de notorietate a scriitorilor ajunși de-a lungul anilor în atenția Comitetului Nobel.
Nu putea fi omisă discutarea resorturilor politice ale acordării Premiului Nobel. Acestui aspect îi este dedicat un întreg capitol, „Integritatea politică”, unul din cele mai întinse din carte. Este citat Lars Gyllensten, care ține să înlăture orice suspiciune de presiuni politice asupra Academiei Suedeze din partea Guvernului Suediei în sensul de a fi impus premiul pentru un autor sau altul. Cu toate acestea, se admite că una este neimplicarea politică (de plano) a Academiei Suedeze, și alta este consecințele politice ale premiilor acordate. Sunt trecute în revistă și comentate multe dintre polemicile stârnite mai ales în jurul unor scriitori din Europa Centrală și de Est — printre alții: Czesław Miłosz, Boris Pasternak, Maxim Gorki sau Alexandr Soljenițîn.
Până la urmă, citându-l pe Horace Engdahl, istoric literar și membru al Academiei Suedeze, „cu deciziile de premii e ca și cu săruturile: nu trebuie să ceri voie înainte și nici scuze după aceea.”
Este citat Peter Handke, cu un cancan despre Jean-Sol Partre (cum îl numește Boris Vian!): „Sartre sau cineva apropiat lui a dat un semn de viață la exact zece ani după aceea [refuzarea premiului Nobel], în septembrie 1975, printr-un trimis — cu întrebarea dacă ar putea să ridice banii. Acest lucru devenise între timp imposibil — suma fusese returnată Fundației Nobel și nu mai era disponibilă.” (p. 134) În treacăt fie zis — dar autorul nu comentează —, informația a stârnit dispute aprinse, concluzia fiind aceea că o asemenea răzgândire a lui Jean–Paul Sartre este neplauzibilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu