O cărțulie printre atâtea altele, pe care am (re)găsit-o întâmplător în bibliotecă — tipărită în 1965, în format BPT, la Editura pentru Literatură Universală: „Dom Casmurro”. Autorul: Machado de Assis. Părea să fie, pentru mine cel puțin, un oarecare, ales spre traducere în română în virtutea deschiderii spre literatura universală a României post-staliniste. Când, ce să vezi: pe Internet am găsit romanul în zeci de ediții tipărite de la prima sa publicare în 1899 și până astăzi. Două ecranizări, câteva adaptări pentru teatru, ba chiar și una pentru operă. Iar pe autor unii îl plasează printre prozatorii reprezentativi ai Braziliei.
O copertă inspirată, realizată de Anamaria Smighelschi (poate nu și foarte comercială; dar cine avea nevoie de o copertă comercială în anii 60 ai secolului trecut?), o traducere perfect cursivă, semnată de Paul Teodorescu; ce-i drept, nici nu pare să fi suscitat un efort deosebit căci fraza este simplă, nesofisticată și în general scurtă; nu are sensuri ascunse, iar atunci când are, ni le explică cu multă bunăvoință autorul însuși. Un text echilibrat, ceva între clasicism și romantism — vintage i-am spune, poate, astăzi.
Un fel de bildungsroman, impresionant, realist, avându-l în centru de Bentinho, adolescent, apoi tânăr studios și credincios, refuzând însă în final cariera preoțească la care îl îndeamnă insistent și autoritar mama sa Glória; îndrăgostit de Capitolina Pádua — Capitu („cea cu ochi de vâltoare, pieziși și prefăcuți ca de țigancă”), o apropiată încă din adolescență, la început cu o dragoste romantică și senină, mai apoi, adult, după căsătorie, cu o gelozie maladivă, nu mai puțin tragică decât cea a lui Othello, justificând motto-ul romanului: „Femeia e o dulce și gingașă enigmă pe care toată lumea o adoră fără a o cunoaște.”
De Assis surprinde printr-o sinceritate extremă, de cel puțin două ori, atunci când eroul său își dorește moartea mamei (ceea ce nu se împlinește), care i-ar fi redat libertatea de a părăsi seminarul teologic; și atunci când, în final, îi dorește moartea fiului său, Ezechiel (ceea ce se împlinește), despre care ajunge să creadă cu tărie că este rodul iubirii secrete dintre soția sa Capitu și prietenul său Escobar, de nimic altceva dovedită în afară de asemănarea izbitoare dintre fiu și prezumtivul tată.
Avântul idealist din prima parte a romanului pare să se domolească la un moment dat, cedând locul, cuminte (și drăguț), unor aspirații de viață familială comună; și așa ar rămâne dacă n-ar fi finalul „abisal”, cu gelozia oarbă a protagonistului, care distruge totul în cale.
De Assis se remarcă nu doar prin sinceritatea eroului său Bentinho ci și prin firescul relațiilor dintre personaje. El îi ia drept martori pe cititorii înșiși, pe care îi somează — pe categorii! —, să manifeste înțelegere pentru complicatele situații ivite pe parcursul desfășurării narațiunii. La un moment dat face trimitere la un capitol anterior, pe care însă nu îl numește pentru că nu și-l amintește!
Iată că până la urmă, lecturile vechi, complet (sau aproape complet) uitate, merită din plin reînnoite. Cu atât mai mult cu cât proza modernă și contemporană nu pare să aducă ceva fundamental nou. Cu excepția lui James Joyce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu