Intim

(17 noiembrie 2019)

Învățasem un cuvânt când eram mic: intim. Aveam doar vreo trei-patru ani pe-atunci. Nu era un simplu cuvânt. Îi cunoșteam foarte bine înțelesul. Când ne aflam toți trei, mama, tata și cu mine, într-un spațiu relativ strâmt, într-una din camere, acasă la noi, seara, și lumina cădea galbenă și blândă din tavan, mă uitam la ei înfiorat de un sentiment unic, și rosteam: E intim aici! Tata poate că nu se arăta foarte impresionat — ca să fiu sincer, nu-mi prea amintesc. Dar mama dădea din cap înțelegătoare. Iar pentru mine a fi în intimitate însemna să fiu în armonie cu toată lumea și mai ales să mă simt apărat de orice rău.

Oare de ce mi-au venit aceste gânduri, mă întreb? Răspunsul mi-l dă Einstein, a cărui biografie tocmai o închei de citit: „Ciudat când îmbătrânești este că identificarea intimă cu aici și acum se pierde încetul cu încetul. (...) Te simți transpus în infinit, mai mult sau mai puțin singur.”

Ce aș putea să mai adaug? Poate doar că e vorba, după părerea mea, mai puțin de infinit, cât mai ales de faptul să aici și acum au devenit perceptibil perisabile.