Eminescu şi prosperitatea naţională

(16 iulie 2018)

De îndată ce regimul comunist a căzut, românii au ridicat ochii spre înaltul cerului şi au început să viseze la prosperitate. Şi eu de asemenea.br>
Ca să ajung la serviciu călătoream cu autobuzul 155 şi coboram la capăt, la linia ferată de centură. Acolo era o dugheană prăpădită, de scândură veche, cenuşie, cu acoperiş de carton asfaltat. Vindeau merdenele şi ci-co. Nimic altceva. Merdenelele erau destul de bune; mă întreb doar de unde făceau rost de brânză. Într-o dimineaţă — era prin ianuarie 1990, cred — le-am spus, optimist, după ce mi-am căpătat merdeneaua: „O să vedeţi, în curând o să vindeţi coca-cola! Sunt sigur!”...br>
Alţii au fost mai radicali, atunci, în zorii capitalismului. Scormonind cu mânie în istoria mentalităţilor neamului, l-au descoperit pe Eminescu. Cu stupoare. „Păi uitaţi-vă la poetul nostru naţional! Ce zice în «Scrisoarea a III-a»? «Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul.» Păi de ce, domnule, să-ţi aperi sărăcia! De ce să-ţi aperi nevoile! De ce să nu-ţi doreşti prosperitatea!”br>
Cel puţin o astfel de notiţă am întâlnit în mass-media, atunci, în anii ’90, vibrând toată de indignare... Ne-am uitat unii la alţii şi ne-am întrebat uluiţi: cum de n-am observat până acuma?... Să-şi fi dorit oare Mircea cel Bătrân cu adevărat sărăcie şi nevoi? Eminescu să şi le fi dorit? Cine?