Pierre Gaxotte: Frederic al II-lea, editura Contemporană, 1943, traducere de Victor Stoe
Prin notații precise și observații atente, istoricul francez Pierre Gaxotte creionează un portret de o vitalitate aparte al celui care timp de aproape o jumătate de secol, între 1740 și 1786, a ocupat tronul Prusiei. Cu siguranță, vitalitatea portretului se trage (și) din aceea a eroului său. Pe parcurs, citind, îți vine să admiți că, deși istorie, cartea este totuși un roman, așa cum de altfel o și subintitulează autorul. Opera sa lasă impresia când de demitizare, când de glorificare. Ceea ce, una peste alta, se traduce în final printr-un tablou puternic și în mare parte „echidistant”, cum i-am zice astăzi.
Tatăl, regele Frederic Wilhelm îl terorizează, considerându-l efeminat, ba chiar fricos, nepriceput la vânătoare — drept care îi administrează inclusiv corecții fizice. Ca urmare, la vârsta de șaptesprezece ani, Fritz, cum i se spunea, are o tentativă de evadare în Anglia. Doi tineri de vârste apropiate, Keith și von Katte, se implică încercând să-l ajute. Regele însă, avertizat, îi desparte prin măsuri radicale: pe primul îl expediază la un regiment îndepărtat, iar pe cel de-al doilea îl execută. Încercarea de evadare în Anglia este descrisă cu lux de amănunte. În schimb este trecută sub tăcere relația intimă, presupusă de unii istorici, dintre viitorul rege, cu orientări homosexuale, și cei doi prieteni ai săi. De altfel, orientarea sexuală a lui Frederic este complet ocultată de autorul biografiei.
Pierre Gaxotte este nu doar un documentat istoric ci și, fără doar și poate, un poet: „După ce ai trecut un grilaj și un pod și ai străbătut o curte, ajungi la malul unui lac, Grinericksee, și descoperi locul [Rheinsberg] unde Frederic a trăit cele mai fericite zile; o întindere de ape verde și cenușie, cu ușoare cețuri, nisip moale, care se topește sub picioare, ierburi galbene, înalte și ascuțite ca niște săbii, mesteceni argintii, fagi, pini verzi și negri, răbdători în toamnele frământate de vijelii, lacuri ramificate la infinit, comunicând prin mici canale astupate de plante acvatice, un ținut al dunelor, de insule ierboase, păduri, râuri și ape stătătoare, făcute din purități și putregaiuri, pe care ultimul anotimp îl îneca în cețuri și ploi violente ca și cum apele pământului s-ar uni cu apele cerului. (...) După o primăvară scurtă, fremătată de viață, neliniștită, lunile călduroase se învăluie în lumini argintii, pline de transparențe tremurătoare și la asfințit, când zarea se face de aramă, apele iau culorile liliacului, iar vârfurile arborilor primesc răsfrângeri însângerate.”
Până a se înscăuna rege, Frederic cultivă personalități din lumea literară, printre care, la loc de cinste, Voltaire, căruia îi scrie: „Noi prinții, avem sufletele interesate și nu facem niciodată cunoștința cuiva dacă nu avem în vedere interesele noastre particulare și în același timp gloria noastră.” Îl are în vedere pe Ludovic al XIV-lea, care și-a stabilit faima protejându-i pe aceia de la care aștepta nemurirea. „Cine ar fi știut că Alexandru cel Mare a existat odinioară dacă Quintus-Curtius și alți câțiva istorici vestiți nu ar fi avut grijă să se transmită istoria vieții sale?” Și astfel, Frederic, de timpuriu, își pregătește „nemurirea”. Pe 14 august 1738 este primit în Masonerie.
Se leapădă de religie, o disprețuiește — spune Gaxotte —, o urăște. Contra „droaiei preoțești”, contra „neamului teologic”, nu găsește destule cuvinte de ocară. Pentru el, papa e un șarlatan, un dansator pe sfoară, un bătrân druid jigărit. Călugării sunt niște nelegiuiți, profeții niște înșelători, iar Biblia o colecție de povești de neînțeles. Reformați sau papistași, spiritul de intoleranță și de dominație e același la cei ce își zic trimișii lui Dumnezeu ca să exploateze naivitatea prinților și a națiunilor. Ei au umplut lumea de războaie și de crime, au pervertit moravurile, înlocuind virtutea cu prefăcătoria. Regăsim astfel spiritul iluminismului voltairian al epocii.
Suirea pe tron în 1740, după moartea tatălui său Frederic-Wilhelm, e un prilej de mari satisfacții pentru Frederic, care se grăbește să treacă în revistă trupe, să scrie sute de scrisori, să fondeze un ziar, să numească ambasadori — creează Ordinul Pentru Merit și se plânge că nu-i ajung cele douăzeci și patru de ore ale zilei. Emite douăzeci de edicte: abolirea torturii, deschiderea cămărilor statului pentru a contrabalansa scumpirea pâinii, instituirea în cadrul Directoratului General a unui departament al industriei și comerțului etc. Voltaire exultă de bucurie; se zvonește că va fi numit prim-ministru al regelui Prusiei. Ceea ce nu se va întâmpla: nu spiritul e necesar pentru o bună guvernare!
Acestea fiind zise, Frederic trece la ceea ce un rege știe să facă mai bine: războiul, cuceririle, sacrificarea oamenilor, oferindu-și „onoarea de a întoarce marea roată a evenimentelor”. Își începe seria campaniilor militare prin invadarea Sileziei (parte din Războiul de Șapte Ani — considerat de unii primul război mondial din istorie), stăpânită la acea dată de austrieci. Un început cu stângul, s-ar putea spune, deoarece noul rege al Prusiei interpretează greșit rezultatul unei bătălii cu austriecii și fuge de pe câmpul de luptă, pentru ca imediat după aceea să se dovedească că bătălia nu fusese pierdută de prusaci, ci câștigată! Drept care, Frederic al II-lea consemnează (în 1746): „Mollowitz [locul bătăliei] a fost școala mea; am gândit mult asupra greșelilor mele, de care am profitat pe urmă.” Avea să-i scrie mai târziu unui prieten de-al său, filozof: „Cine ar fi spus acum câțiva ani că elevul tău în filozofie (...) va juca un rol militar în lume? Cine ar fi spus că Providența a ales pe poet să răstoarne sistemul politic al Europei și să schimbe în întregime combinațiile politice ale regilor care guvernează?” După primele două campanii face bilanțul contabil. Cheltuieli: două campanii, douăzeci de mii de morți, răniți și dezertori (deși avea să deplângă, mai târziu, bătăliile care transformă Europa „într-o măcelărie”). Beneficii: o provincie fertilă, cu cel puțin un milion de locuitori. Afacere bună, conchide biograful: „în spiritul tradiției colonizatoare a Prusiei”. La război, Frederic nu uită să-și ia cu el și cărțile.
După 1750 relația dintre Frederic și Voltaire dă semne de șubrezire. Regele îi scrie filozofului: „În cazul în care ați putea să vă hotărâți să trăiți ca un filozof, mi-ar fi foarte plăcut să vă văd; dar dacă vă lăsați pradă tuturor izbucnirilor pătimașe și vă certați cu toată lumea, atunci vizita voastră nu-mi va face nicio plăcere.” La rândul său, Voltaire se referă cu sarcasm la monarh atunci când i se adresează unui scriitor obscur care îi cere sfatul în privința producțiilor sale literare: „Iată, regele îmi trimite un pachet cu rufele sale murdare să le spăl, ale dumitale vor mai aștepta.”
Stilul său de a guverna este autocratic: „Vreau ca ceea ce poruncesc să fie executat imediat și cu exactitate.” Orice decizie trebuie să emane de la el; orice sugestie sau inițiativă din afară este prin definiție neavenită, deci respinsă. Frederic își tratează colaboratorii, miniștrii, ca pe simplu scribi, buni doar să execute ordinele, fără a-i convoca vreodată și văzându-se cu ei cel mult de câteva ori pe an. Îi tratează pe toți cu o asprime disprețuitoare; pe cererile primite face adnotări sarcastice, în genul: „Grajdul meu e plin de catâri, dar nu le cer pentru asta să devină călăreți”; încât un diplomat englez spune că ar prefera să fie maimuță în Borneo, decât ministru în Prusia. Pastorii se plâng că sunt plătiți prost. Unii cer să fie plătiți în grâu. „Soldatul primește pâine, le răspunde Frederic, dar preotul trăiește din mana cerească care vine de sus.”
Despre popor, Frederic consideră că e alcătuit din „animale mânate numai de obiceiuri”, care se lasă conduși de către „vicleni și pungași”. Ceea ce nu îl împiedică totuși, în 1764, să aibă o tentativă de desființare a iobăgiei; care însă întâmpină din partea nobilimii o aprigă rezistență, ce îl determină să renunțe.
Portretul istoricului francez de completează, pagină după pagină. „Frederic abuzează. El atribuie adversarilor și aliaților rafinamente de perfidie de care ei sunt absolut străini, el mirosea trădări care nu existau, își schimba purtarea și după impresii nesigure și se înfierbânta pentru nimic.” Îl caracterizează echilibrul între imaginație și calcul și un „instinct secret” care îi indică momentul când e cazul să riște sau să înceteze jocul. „Politica constă în a profita de evenimentele favorabile decât în a le pregăti”, pare a fi o deviză a regelui; nu trebuie să uităm însă că părerile sale consemnate în scrieri sunt de multe ori mai degrabă „notații literare” decât precepte de conduită. Totuși, timp de o jumătate de secol, scriitorii și filozofii — „Republica Literelor”, cum îi numește Gaxotte — au creat o opinie favorabilă „eroului eretic”, adică, folosind un cuvânt modern, i-au făcut propagandă. D’Alembert îi scrie: „Sunteți, Sire, șeful și idealul celor care scriu și gândesc (...), Dumnezeul lor răsplătitor și răzbunător” — lingușiri, nu străine, probabil, de faptul că filozoful primea o pensie acordată de rege.
După o serie de eșecuri militare, Frederic e deprimat, are gânduri suicidare: poartă sub cămașă, legată cu o panglică, o cutie de aur care conține optsprezece pastile de opiu, „doză suficientă pentru a pleca către acele ținuturi de unde nu există întoarcere”.
Administrându-și regatul, Frederic începe să rezolve singur treburile statului, ca mulți alți autocrați de-a lungul istoriei. Va fi rând pe rând bancher, agent pentru impozite indirecte, director, controlor, ministru, curte de conturi. Monarhia se întrupează în fiecare zi în omul excepțional pe care vârsta îl face tot mai tare și mai dârz.
Spre sfârșitul vieții, izolat la Sanssouci, copleșit de gânduri, dă frâu liber părerii proaste pe care o are despre limba germană și despre scriitorii germani — și nu numai. Am putea să ne amuzăm pe seama relativității valorilor dacă ar fi să luăm în serios verdictele lui Frederic. „Limba germană este un dialect pe jumătate barbar; ea este neprecisă, greu de folosit (...). Literatura germană a rămas la primele gânguriri; câteva mici colecții de fabule, o comedie, o carte de istorie, câteva poezii, una sau două predici. Restul nu e decât vorbărie greoaie.” Toate acestea au fost auzite într-un memoriu care din dispoziția sa a fost citit la Academie. Pe scene se reprezintă „îngrozitoarele piese ale lui Shakespeare, traduse în limba noastră și toți spectatorii leșină auzind aceste farse ridicole demne de sălbaticii din Canada... Iată, vin hoții și groparii care apar în scenă și spun cuvinte demne de ei. (...) Cum poate acest amestec ciudat de grandoare și decădere, bufonerie și tragic să miște și să placă? (...) Tocmai apare un oarecare Goethe (...) care îndrăznește să reînnoiască aceste dezgustătoare platitudini!”
În final, un cuvânt de laudă pentru traducerea lui Victor Stoe; dacă despre fidelitatea ei nu ne putem pronunța, în schimb cursivitatea acesteia face din Frederic al II-lea o lectură cât se poate de plăcută — chiar și peste decenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu