Bucureşti, Muzeului Naţional de Artă al Republicii Socialiste România, latura dinspre nord, de pe strada Ştirbei Vodă. Dimineaţă însorită. Câţiva vizitatori urcă treptele spre uşa întredeschisă. Unul dintre vizitatori se opinteşte şi deschide uşa grea de metal. El împreună cu ceilalţi trei–patru care îl însoţesc se strecoară înăuntru cu o oarecare sfială.
Pătrundem odată cu ei în holul umbrit al Galeriei Naţionale. Un cordon gros de pluş roşu, sprijinit pe stâlpi mobili, cu picior, înconjoară în arc de cerc intrarea, împiedicând accesul. Vizitatorii s‑au oprit la cordon şi privesc nedumeriţi holul, unde e agitaţie mare. Îngrijitori, custozi, funcţionari de diferite ranguri brăzdează holul cu pas grăbit, fiind evident că pregătirile pentru un anumit eveniment (despre care nu ştim încă nimic) sunt în toi. O îngrijitoare aspiră pardoseala la piciorul scării de marmură ce duce la mezanin. O altă îngrijitoare şterge, în alt loc, pardoseala cu o cârpă udă înfăşurată pe un băţ în formă de T. O a treia îngrijitoare, cu o cârpă de praf în mână, trecând grăbită la mică distanţă de cordonul de pluş, se opreşte pentru o clipă şi se adresează vizitatorilor de dincolo de cordon.
ÎNGRIJITOARE: Azi e‑nchis muzeul, să ştiţi.
Timp de câteva clipe, vizitatorii îşi rotesc privirile peste magnificul hol, după care, unul câte unul, se întorc îndreptându-se resemnaţi spre ieşire... Alţi doi vizitatori intră din lumina de afară şi se opresc la rândul lor la cordonul de pluş roşu. Constată că nu au acces şi rămân să privească holul. Nimeni din personal nu le dă nicio atenţie... Intră încă un vizitator şi se apropie şi el de cordon. Îl vedem schimbând câteva cuvinte cu ceilalţi doi. Cu toţii ridică din umeri, nedumeriţi.
În apropierea garderobei goale, la distanţă destul de mare de uşă, doi custozi stau unul lângă celălalt şi privesc spre intrare.
CUSTODE I: Sunt curios dacă măcar unu’ o să‑ntrebe de ce‑i închis.
CUSTODE II: N‑o să‑ntrebe.
Îi vedem pe vizitatorii de la intrare, la fel de resemnaţi ca şi cei dinaintea lor, întorcându-se şi îndreptându-se spre ieşire, vizibil dezamăgiţi... Intră încă un vizitator. Schimbă câteva cuvinte cu cei ce dau să iasă (care îl informează de bună seamă asupra situaţiei). Părăsesc cu toţii holul Galeriei... Lângă garderobă, cei doi custozi schimbă între ei o privire semnificativă şi râd superior.
Un nou vizitator îşi face apariţia în hol şi se opreşte la cordonul de pluş roşu. Diferă de ceilalţi printr‑o atitudine fermă. Îl vedem ridicând cordonul şi strecurându-se pe sub el... Cei doi custozi schimbă între ei o privire neliniştită şi o pornesc amândoi, aproape alergând, spre noul vizitator, barându‑i calea.
CUSTODE I: Ne pare rău, astăzi Galeria de Artă Naţională e închisă.
VIZITATORUL: Azi e luni?
CUSTODE I: Nu e luni, dar avem o situaţie excepţională.
VIZITATORUL: Ce situaţie excepţională? Afară scrie clar: program de vizitare: zilnic între orele 10 şi 18, lunea închis.
CUSTODE I: Aşteptăm o delegaţie.
VIZITATORUL: Ce delegaţie?
CUSTODE I: Nu‑i treaba dumneavoastră. Dar dacă vreţi neapărat să ştiţi, aşteptăm o delegaţie de la Ministerul Apărării Naţionale.
VIZITATORUL (vorbeşte cu o voce tot mai ridicată, în timp ce custozii se străduiesc să aplaneze virtualul conflict): Şi cu ce vă împiedic eu s‑o aşteptaţi?
CUSTODE II: Se fac pregătiri pentru întâmpinarea delegaţiei.
VIZITATORUL: N‑aveţi decât să faceţi ce pregătiri doriţi, eu nu vreau decât să vizitez muzeul!
Tonul ridicat al vizitatorului a atras atenţia Directorului Muzeului de Artă al Republicii Socialiste România, care tocmai traversa holul cu pas grăbit. Directorul Muzeului, schimbându‑şi brusc direcţia de mers, se apropie de Vizitator.
DIRECTORUL MUZEULUI (autoritar): Vă rog să treceţi înapoi de partea cealaltă a cordonului. Muzeul e închis.
CUSTODE I: Tocmai îi explicam domnului...
VIZITATORUL: Am venit să vizitez Galeriile de Artă şi sunt exact în timpul programului de vizitare. E ora... (Se uită la ceasul de la mână.) ...Unsprezece şi un sfert. Programul de vizitare este între orele 10 şi 18, scrie foarte clar afară la uşă!
CUSTODE I: Noi tocmai îi explicam...
DIRECTORUL MUZEULUI: Da, este intervalul de vizitare, dar avem o situaţie excepţională.
CUSTODE I: I‑am explicat domnului că aşteptăm o vizită...
DIRECTORUL MUZEULUI: „Domnul” ar trebui să ştie că de cordon nu se trece. Oriunde ar fi pus! Sunteţi la prima vizită într‑un muzeu de artă?
Se apropie o îngrijitoare ducând o tavă uriaşă cu sandvişuri, urmată de alta care o duce o tavă cu băuturi răcoritoare, la fel de mare.
ÎNGRIJITOARE I: To’arăşu’ director, pă astea unde le punem?
DIRECTORUL MUZEULUI: Duceţi-le în... (Se gândeşte.)
ÎNGRIJITOARE I: În Sala 5?
DIRECTORUL MUZEULUI: Ei, în Sala 5! Unde vreţi să le puneţi acolo! Pe pervaz?
ÎNGRIJITOARE I: În Sala 9 ar fi nişte bănci.
DIRECTORUL MUZEULUI: Păi până‑n Sala 9 li se face foame.
ÎNGRIJITOARE I: Aşa e. Le punem şi noi în Sala 6. E şi‑acolo o bancă.
DIRECTORUL MUZEULUI: Nu‑i frumos, măi, pe bancă.
ÎNGRIJITOARE II: Le punem pe ţoclu, to’arăşu’ director.
DIRECTORUL MUZEULUI: Unde?!
ÎNGRIJITOARE II: Pe ţoclu’, la Brâncuşi. În Sala 7.
DIRECTORUL MUZEULUI: Bine, puneţi-le pe soclu. Da’ aveţi grijă, măi, să nu răsturnaţi ceva pe‑acolo.
ÎNGRIJITOARE II: Ei, cum o să răsturnăm, to’arăşu’ director!
DIRECTORUL MUZEULUI: Bine. Hai. Repede! În Sala 7. (Cele două îngrijitoare se îndepărtează.)
Directorul se întoarce către Vizitator. Dar acolo nu se mai află nimeni.
DIRECTORUL MUZEULUI: Unde‑i protestatarul nostru? A dispărut?
O oră mai târziu, un grup destul de numeros din personalul Galeriilor de Artă ale Republicii Socialiste România aşteaptă, compact, la intrarea de pe strada Ştirbei Vodă, cu Directorul în frunte, sosirea delegaţiei de la Ministerul Apărării Naţionale; cu toţii pătrunşi de solemnitatea momentului.
Trotuarul din faţa clădirii e gol, păzit de câţiva miliţieni, care din când în când fluieră ca să împiedice pietonii să pătrundă în zona interzisă.
Pe stradă, urcând dinspre Sala Palatului, se apropie un convoi de automobile negre, având drept antemergător o maşină a Miliţiei, cu girofar pe capotă şi cu sirenele vuind.
Convoiul încetineşte. Sunetul sirenei coboară abrupt câteva tonuri şi amuţeşte. Convoiul opreşte la piciorul scării; girofarul Miliţiei a rămas în funcţiune.
Şi în timp ce însoţitorii înaltelor personalităţi de la Ministerul Apărării Naţionale ţâşnesc de pe locurile lor de lângă şofer şi se grăbesc să deschidă portierele de la spate, Directorul Galeriilor — el singur — coboară, tot numai zâmbet, treptele de la intrare, venindu-le în întâmpinare generalilor care coboară unul după altul din maşinile negre. Sunt zece la număr, dar îi însoţesc în vizită şi alţi ofiţeri cu grad mare, aşa că grupul care se adună la piciorul scării e destul de numeros.
Directorul dă mâna, afabil, cu unul dintre generali, apoi cu ceilalţi, rând pe rând, probabil în ordinea rangului.
Îl vedem apoi pe Director invitându‑i pe generali să intre. Aceştia urcă treptele, în timp ce în grupul din personalului muzeului se deschide o cale pentru somităţile militare. Intrând, câţiva dintre generali îi salută milităreşte, cu zâmbete, pe câţiva dintre cei veniţi în întâmpinare, iar câtorva — probabil cunoştinţe — li se face chiar onoarea să li se strângă mâna.
În holul Galeriei Naţionale, Directorul, din mijlocul acelui grup numeros, face semn să se apropie ghidul — dinainte desemnat — care îi va însoţi de‑a lungul traseului pe distinşii oaspeţi... Directorul îi face Ghidului o scurtă prezentare (scena este urmărită de la distanţă). În timpul prezentării, alţi membri ai personalului Muzeului se grăbesc să pună la punct ultimele detalii pentru buna desfăşurare a vizitei; îi vedem înţelegându-se între ei mai mult prin semne cu adresă precisă, apoi repezindu-se să‑şi intre în atribuţii, care încotro.
Ghidul desemnat, cu un gest de amfitrion, îi invită pe generali să înceapă turul Galeriei de Artă Românească Modernă.
Iată, delegaţia s‑a oprit acum la intrarea în prima sală a Galeriei. Grupul de generali şi de ofiţeri cu grad înalt fac cerc în jurul Ghidului.
GHIDUL: Între anii 1938 şi 1940 sunt întocmite planurile pentru o nouă aripă a palatului, în partea de nord, înspre strada Ştirbei Vodă, cea în care ne aflăm acum. Această aripă este distrusă parţial în timpul bombardamentului din aprilie 1944.
GENERAL I: I‑auzi, directore, cică „bombardamentul din aprilie ’44”. Da’ nu spune care bombardament.
GHIDUL: Bombardamentul americanilor, evident.
GENERAL I: Ba nu‑i deloc evident! Putea să fie bombardamentul fasciştilor.
GHIDUL: Acela a fost în...
DIRECTORUL MUZEULUI (intervenind precipitat, împăciuitor): A fost o scăpare, to’arăşu’ general. Colegul meu trebuia să spună clar că‑i vorba de bombardamentul americanilor.
GENERAL I: Nu era deloc evident!
GENERAL II: Hai să‑l lăsăm pe to’arăşu’ ghid să continue, da? Poate să continue?
GENERAL I: N‑a zis nimenea că nu poa’ să continue.
GENERAL II (întorcându-se către Ghid): Aşadar ce s‑a mai întâmplat după bombardamentul americanilor? (Rumoare binevoitoare în rândul delegaţiei.)
GHIDUL: În 1948, printr‑o hotărâre a Consiliului de Miniştri, palatul regal trece în administrarea şi folosinţa Ministerului Artelor şi Informaţiilor, în perspectiva deschiderii unui muzeu naţional de artă. Sălile de recepţie din corpul central sunt atribuite Consiliului de Miniştri, devenit apoi Consiliul de Stat. Galeria de Artă Naţională, pe care tocmai o vizităm, este inaugurată În 1950. În anii următori aveau să fie inaugurate succesiv Galeria de Artă Universală şi cea de Artă Veche Românească.
GENERAL II: Trecem peste asta, da? Timpul nostru e limitat.
GHIDUL: Vă referiţi la istoric?
GENERAL II: Exact. La istoric.
GHIDUL: De acord. Cum doriţi dumneavoastră.
GENERAL II: Aşa dorim.
GHIDUL: Foarte bine.
GENERAL III: Câte săli aveţi aicea?
GHIDUL: Avem unsprezece săli.
GENERAL II: A, nu! Nici vorbă nu poate fi! Unsprezece săli! Păi n‑avem timp de‑atâtea săli! Arată-ne ce crezi mata că merită.
GHIDUL: Toate merită.
GENERAL II: Ei! Noi ştim că toate merită. Că doar e vorba de arta noastră naţională! Da’ ne faci mata o sinteză, da?
GHIDUL: Cum doriţi dumneavoastră.
GENERAL II: Aşa dorim.
GHIDUL: Deci...
Delegaţia de ofiţeri superiori, însoţiţi de Directorul Muzeului, de Ghid şi de alţi membri ai personalului Muzeului, începe să se deplaseze destul de rapid pe traseul de vizitare.
Îl vedem pe ghid oprindu-se pentru foarte scurt timp în faţa unor exponate şi dând explicaţii.
Delegaţia s‑a oprit într‑una din săli.
GHIDUL: Aici vedeţi o pânză semnată de Cecilia Cuţescu–Storck, intitulată „Nud cu fructe”, datată 1920.
Unul dintre generali îşi apropie capul, amuzat, de un coleg de‑al său şi, ecranându‑şi gura cu mâna, îi şopteşte ceva. Amândoi izbucnesc într‑un râs cu greu reţinut. Celălalt, la rândul său, îi arată celui dintâi cu degetul, mai mult sau mai puţin discret, ceva ce i se pare amuzant la tablou.
Oprire într‑o altă sală.
GHIDUL: Această pânză, „Toujours du Baudelaire”, aparţinându‑i lui...
GENERAL IV: Adică cum? Aşa... pe franţuzeşte?
GHIDUL: Da, era în spiritul epocii. Tocmai începusem să vă spun că pânza îi aparţine lui Theodor Pallady şi este datată 1939 sau 1940, nu se ştie exact. Pallady a studiat la Academia de Arte Frumoase de la Paris şi apoi a lucrat împreună cu mari maeştri francezi, printre care şi Henri Matisse. Tabloul pe care îl vedeţi redă atmosfera de lux, calm şi voluptate — cel puţin aşa spun criticii — din „Florile răului”, celebra carte pentru care Baudelaire şi‑a atras acuzaţia de imoralitate din partea cenzorului lui Napoleon al III‑lea. Tudor Arghezi aprecia că, citez aproximativ, „Se ştie că femeile lui Theodor Pallady...”
Între timp, generalii îşi şoptesc unul altuia hlizindu-se. De fapt, nu prea sunt atenţi. Privirea le zboară de la un tablou la altul şi la detaliile încăperii.
DIRECTORUL MUZEULUI (îl întrerupe în grabă, jenat): Măi, nu cred că‑i cazul să intrăm în prea multe amănunte.
GHIDUL: Scuzaţi-mă. Voiam doar să explic că...
DIRECTORUL MUZEULUI: To’arăşii generali sunt sigur că şi‑au făcut o idee. De acord?
GHIDUL: Da, sigur...
DIRECTORUL MUZEULUI: Bine. Trecem mai departe.
Vedem delegaţia de generali, cu întreaga suită, continuându‑şi deplasarea destul de rapidă pe traseu.
Oprire într‑o altă sală.
GHIDUL: „Madona electrică”, o pânză datată 1926, aparţinând pictorului Max Herman Maxy...
DIRECTORUL MUZEULUI (dezaprobând vizibil alegerea Ghidului): Măi, nu cred că...
GENERAL I (Ghidului): Cum ai zis că‑l cheamă?
GHIDUL: Max Herman Maxy. A fost chiar directorul acestui muzeu în 1949. Pictura este realizată în bine cunoscutul stil...
GENERAL I (îl întrerupe, suspicios, dispreţuitor): Max Herman Maxy?
GENERAL II: Era numele lui adevărat sau...?
GENERAL V: Nu‑i urâtă fetiţa. (Se râde gros.)
GENERAL IV: Bine, hai că ne‑am lămurit. Altceva ce ne mai poţi arăta? Tot aşa... colorat! (Rumoare de bună dispoziţie în rândul delegaţiei.)
Grupul se pune în mişcare îndreptându-se către alt exponat.
Deodată o voce contrariată răsună din urmă: este vocea unuia dintre generali, rămas puţin în urmă.
GENERAL V: Ia veniţi încoace! Asta ce mai e?
Tot grupul, cu mai mult entuziasm din partea unora, cu mai puţin din partea altora, se întoarce să vadă ce s‑a întâmplat.
GENERAL V (aproape indignat): Tabloul ăsta al cui e? (Ghidul se apropie, prompt.)
GHIDUL: Este o pânză a lui Nicolae Grigorescu, intitulată „Vedere spre Câmpina”. Se ştie că pictorul şi‑a petrecut în această localitate ultimii ani din viaţă, între 1890 şi 1907, şi...
GENERAL V: Adică asta e Câmpina?
GHIDUL: Da, pictorul obişnuia să colinde împrejurimile şi să aştearnă pe pânză privelişti care îl încântau.
GENERAL V (foarte aproape de tablou, arătând cu degetul, aproape atingând pictura): Şi astea ce sunt... coşurile astea?
GHIDUL: Este rafinăria din Câmpina, construită în l895, la vremea aceea cea mai mare din Europa.
GENERAL V: Şi există şi‑acuma?
GHIDUL: Nu sunt la curent... Presupun că cel puţin unele instalaţii mai există.
GENERAL V: Directore, unde eşti? Ia vino‑ncoace! (Directorul se grăbeşte să vină „la ordin”.)
GENERAL VI: Da, eu ştiu că există, produce şi‑acuma produse petroliere. (Îşi întreabă colegii.) Nu? (Unii dintre membrii delegaţiei aprobă.)
COLONEL: Da, rafinăria funcţionează şi astăzi. Din plin.
GENERAL V: Ce zici de asta, to’arăşu’ director?
DIRECTORUL MEZEULUI: Păi... ce să zic... Nu ştiu. Dacă spune to’arăşu’ colonel, înseamnă că aşa e. O fi existând şi în ziua de azi. N‑am prea avut drum pe‑acolo. Ştiţi, Muzeul Haşdeu, la fel ca şi Casa Memorială Nicolae Grigorescu, este în administrarea...
GENERAL V: Lasă administrarea, to’arăşu’ director! Eu vorbesc de tabloul ăsta! Dumneata ştii că orice rafinărie pe teritoriul republicii este obiectiv strategic? (Rumoare în rândul delegaţiei — de astă dată de stupefacţie şi de raliere la consternarea critică a generalului coleg. Două doamne–custozi de la marginea grupului schimbă între ele priviri speriate.) Adică cum, expunem, aşa, un obiectiv strategic!?
DIRECTORUL MUZEULUI: E doar un tablou, to’arăşu’ general. O pictură.
GENERAL V: Dumneata ai văzut în vecinătatea unităţilor militare şi în vecinătatea unor obiective industriale semnul de „fotografiere interzisă”?
DIRECTORUL MUZEULUI: Sigur că da, am văzut.
GENERAL V: Adică dumneata crezi că dacă, în loc să scot din geantă aparatul de fotografiat, eu m‑aşez p‑un scăunel şi desenez obiectivu’ ăla, n‑am încălcat legea? (Directorul Muzeului ridică din umeri, vinovat.) Nu ştii? Păi să‑ţi spun tot eu: e infracţiune, to’arăşu’ director! E infracţiune! Şi se pedepseşte conform legii!
GENERAL I: Da, to’arăşu’ general are dreptate. Nu putem lăsa la vederea oricui un obiectiv strategic. Nu se poate aşa ceva. Chiar dacă‑i pictură. Unele picturi sunt foarte exacte. La fel de exacte ca şi o fotografie. Şi, dacă mă uit bine la tabloul ăsta, cred că‑i foarte exact, nu‑i aşa, to’arăşu’ ghid?
GHIDUL: Da... Mă rog... Grigorescu a fost un pictor realist, chiar dacă spre sfârşitul vieţii a manifestat unele tendinţe...
GENERAL I: Păi da, realist.
GENERAL II: Da, e un obiectiv strategic.
DIRECTORUL MUZEULUI: Şi ce propuneţi, to’arăşu’ general?
GENERAL I: Scoate-ţi‑l, măi. Nu poate să rămână aicea, să‑l vadă oricine. Mai vin şi străini în muzeu, nu?
DIRECTORUL MUZEULUI: Desigur, vin şi străini.
GENERAL I: Păi vezi, directore...
Directorul Muzeului face un semn energic cu mâna către cineva, urmat e alt semn, la fel de energic, indicând tabloul. Doi custozi se apropie în pas alergător, desprind tabloul din perete şi dispar cu el părăsind sala.
DIRECTORUL MUZEULUI (zâmbeşte uşurat): Gata, s‑a rezolvat. Îi invit pe distinşii noştri oaspeţi la o mică gustare în Sala 7.
Într‑o bună dispoziţie desăvârşită, numerosul grup de oaspeţi şi membri ai personalului, într‑un nor de rumoare tovărăşească, se îndreaptă spre ieşirea sălii, fără a se mai opri la exponatele Galeriei de Artă Românească Modernă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu